Plouă-n timpul de tăgadă

Plânge Ceru-ncet, a jale; Lacrimi are din prisos. Plouă a iertare parcă, Peste-o lume-ajunsă ”jos”.

Plouă-n susur de Clepsidră, Cu nisipul tot căzând; Timpul pare îndoielnic, Prins, de amintiri, în gând.

Plouă-n seara lin lăsată, Peste timpul răbdător; Pacea tristă-i tulburară, Doar de-o cucuvea în zbor.

Plouă-n falduri de penumbre, Răvășite rar de vânt; Negurile-mbracă casa, Unde bocetul e cânt.

Plouă-n timpul de tăgadă, Cu lacrimi de lumânări; Viața nu-i la ea acasă, Nici acum, de sărbători.

Plouă-n ochi, și-o pâclă fină, Umple golul din priviri; E ofranda cea mai pură, Sevă-a sfintelor trăiri.

Plouă-n parastasul lumii, Prea mulți morți, puțini copii; Viitorul, oare-apasă, Sufletele celor vii?…

(de Florii a murit mămica și de Paște mama)