Șoapte

-cugete ”murdare”-

Timpul pare fără sens, și în zi, și-n noapte; Șoapte ”crude” umplu tot, cu bârfe, nu fapte.

Nu au sens, ca bălmăjeală, Și nimic de consfințit; Totul pare o ”reclamă”, A minții spre ”asfințit”. Le-aș ”băga”, dar nu în seamă, Cum ar fi-un normal-firesc; Mă prefac că nu îmi pasă… Nu mă lasă să trăiesc. Rup tăcerea cu ”o vorbă”, Ofilită de lung ”post”. Guri flămânde, să o soarbă, Sar avide, cu un ”rost”. ”Trasă”, ”suptă”, ”răsuflată”, Sensul clar și-l pierde-n drum; Era chiar nevinovată, Flacără ajunsă scrum. Șoaptele, căci ele-s totul, Răbufnesc fără suspin; Suferă, când nu-și văd rostul, De a provoca alt chin. Cu accente-ncrâncenate, ”Sar” idei, cu iz morbid; Vor, din șoapta nefondată, Să se nască un ”hibrid”. Sunt ”acuze”, ce ”nimicul” Cu minciuni îl răscolesc; Că se ”murdăresc”, în cuget, Nu le pasă, cât trăiesc. Vuietul, a vaiet sună, Cu același laitmotiv; E o chintesență-a urii, Omului nemilostiv.