Sub povara trecutului

Sub povara trecutului, cad, Umerii gârbovi ai frunții, Uitarea nu iartă pe nimeni, Și scurmă-n tăcerile minții.

Privirile-și plâng azi menirea, Oprite pe asfaltul cernit, Întins peste căile vieții. Ca pată pe timpul mocnit.

Minciunile lumii, fițoase, Aștern umbre lungi pe lumini, Ca faptele abil ”adaptate”, Incerte, trunchiate, cu spini.

Realul, cu-a lui indolență, Precară, în vaiet de orb, Aruncă-n deșert orice vorbă, Ce nu e o odă de corb.

Dreptatea, în sunetul de tobe, Și-urale urlate de mimi, Tot strânge din dinți, răstignită Cu susul în jos, prinsă-n spini.

Când ura domină o ”masă” Ce poartă drapelul pe-un par, E timpul să strigi: - ”Libertatea-i Pătată cu sânge, nu-i dar!”

În ceața ce bântuie-n cuget, Un ins se dedă la gândit, Și bate-n zadar, labirintul, De alții, ”de-bine”, pândit.

Primește un maldăr de file, Nescrise, ca sens de valori; Descriu interes meschine, În cele mai calde culori.

Speranța ”răspunde” la rugă, Ca șoaptă ”întoarsă” din Cer: -De crezi, și în gratii ”perene”, Poți cruci, ca să vezi, chiar de-s fier;

Credința, de-i pură, reală, Nici biciul, din om, nu o smulge; E liberă-n suflet, trăiește, Zâmbește… și râde… și plânge…