Sub a Timpului povară

-anomalia-

Sub a Timpului povară, omu-i un Sisif ”ban-all”, Care ”urcă”, când ”coboară”, Calea noastră spre ”final”.

În ClepsidraTimpului, E apa și focul; La-nceput nu își găseau, Împreună locul.

Dumnezeu a fost și El, Înainte-acolo; Jarului, lumini i-a dat, Și căldură, solo.

Apei i-a împrumutat Stropul Lui de viață, Și i-a dat-o focului, Într-un fel, de soață.

Chiar ostili, s-au combinat, În eterne ore; Ce-a ieșit a fost ades, Nu după-a lor vrere.

Plictisiți de ce făceau, Cu materii-aiurea, S-au gândit și-au născocit, Jocul cu ”De-a firea”.

Cu migală-au încropit ”Firi” mici, mișcătoare, Cărora le-au dat apoi, Vieți-aleatoare.

Se nășeau, trăiau, mureau Și-așa mai departe, Dar evoluau discret, Fiecare-n parte.

Unele s-au mulțumit, Cu clisă și apă, Și-au rămas perene-n loc, Ca-ntr-un fel de groapă.

Altele, nerăbdătoare, Săturate de șezut, Și-au pus viața-n pui-semințe, Și-au crescut, unde-au căzut.

Întrucât aveau, cu glia, Greutăți la răsărit, S-au trezit că și-umblătoare, Câteva, chiar și-au dorit.

Gâze, păsări și-animale, Încălcând regula vieții, De a nu ucide semeni, S-au extins, ca soli ai morții.

Mai târziu, ca întâmplare, Fericită și nu prea, O ”umano-lie” crasă, Le-a făcut viața mai grea.

Unii spun că, fără vină, El i-a desemnat ca ”fii”, Și le-a dat ”lumina păcii”… Nu să facă noaptea zi.

Că regretă-i o dovadă, Că n-a prea gândit atunci, Și, de-i mai suportă, încă, E, din milă… pentru prunci.