Taina ghiocelului

-jertfa-

Nimeni nu-și explică taina Ghiocelului iubit, Ce înfruntă, ferm, urgia Iernilor, plăpând, smerit.

Cu vigoare-ncătușarea Ghețurilor o străpunge; Nu ridică, mândru, capul, Ci și-l pleacă… parcă plînge.

Ca o lacrimă, petala Albă, ”albului” se-nchină, Căci e-un fiu și al zăpezii, Ce, topită, lung suspină.

E o mulțumire-adusă Celei ce la piept îl strânge, Chiar și când, gerurile crunte, Pot, ușor, trupul a-i frânge.

Totodată, o ”cinstește”, Ca blând prunc, pe Mama-Glie, Ce i-a dat suprema șansă, ”Existență”, azi, să fie.

El nu uită nici lumina, Ce-n corolă o-”mpletește”, Cu un ”strop” micuț de soare, Ce, cu dragoste-l primește.

Vestitor al primăverii, Și al vieții renăscute, Iartă oamenii, că-i ”jertfă”, Pentru mame și iubite.

Clopotul și-l bate singur, Dar, fiind doar ”clopoțel”, Nu-l aud, decât în suflet, Cei ce cred în viu… și-n El…