Trăire în parte

Tăcerea, prea surdă Să fie de bine, Se-ntinde tăcută Și strânsă în sine.

O pâclă, pe simțuri, Se-așterne ca noapte, Lăsând în uitare Și gânduri și fapte.

E-o șansă ca, chinul Să-și termine treaba, Iar gura deschisă Să-și mântuie vorba.

E timpul, ca punctul, Corect să se pună, La capăt de viață, Ilară, ne-bună.

Pierdut în neantul, De bruscă negare, Un cuget se zbate Pe calea-cărare.

Nu crede-n minunea Uitării de sine, Pășind în lumina Tăcerii depline.

Zăgazul se rupe, O viață dispare, Rămâne întinsă O umbră în soare.

Pământul își cere, Prin datini obolul, Un înger, sau corbul, Va fi astăzi solul.

Tristețea rămâne În alții-ncrustată, În lipsa ”culori” Din lumea pătată.

”De ce?”-i întrebarea Cu sensuri de foc; Răspunsul e simplu: ”Mai face un loc”.

În temnița vieții, Actori de duzină, Recit-n gol rolul Cu inima-”tină”.

Pe ”crengi”, spectatorii, Dau replici deșarte; Oricare-n grămadă, Trăiește în parte.

Durează mult drama, Cortina nu cade; Doar junghiul trăirii, Durerea o arde.

Sceneta-i jucată, Mesenii se-ntind; Sătui de-așteptare, Pomană pretind.

Grămadă, la masă, Tot iau și își pun, Uitând să se-ntrebe, De-a fost, sau nu, bun…

Prea mulți, din păcate, Cu fapta spre Iad, Nu văd cum, și Styxul, Azi seacă în vad.