Vatra vremurilor viitoare

-neamurile și credința-

Ca un fluviu ce, în mare, Se aruncă-ncrezător, Neamul, cu strămoși-izvoare, Revărsat e în popor.

Scuturând ”praful”, ce Timpul, Peste amintiri l-a pus, Scrise, sau ”săpate”-n minte, În ”cuvinte”-acum le-am ”spus”.

Oameni, fapte, locuri sfinte, Vechi vestigii-n ”timpuri-noi”, Și cu sufletul ”privite”, Fac, din mulți români, eroi.

Nu în sens de vitejie, Chiar de unii sunt pe drept, Ci de lacrimă-n sudoare, Vărsată, pe prunci, la piept.

Au trăit vremuri în care Apele s-au înroșit, Iară ei, retrași în munte, Scurmau pietre la prășit.

S-au întors la vechea vatră, De sub case în cenușă, Și au redeschis, prin trudă, Pentru-ai lor urmași, o ”ușă”.

În ”credința” că ”se poate” Și, apoi, cu cea în El, Și-au sacrificat des viața, Pentr-un ”mâine”, pentr-un țel.

Întrucât, astăzi, ”trecutu”-i Pus sub ”crucea viului”, Încercăm să îi dăm ”viață”, În ”Clepsidra neamului”.

E o simplă ”za” în ”lanțul” Ce-a ”legat” români de glie, Sau, de ce nu, cel cu care, S-au legat, ei, de Vecie.

Ca pe-o mare, în furtuna, Veacurilor trecătoare, El s-a ancorat de vatra ”Vremurilor viitoare”.

De strămoși, numai de bine; Au stră-stră-nepoții mari. Oare noi, ce-om avea ”mâine”? Demografic, suntem ”rari”.

Strămoși

În curbura Munților, Munților Buzăului, Pe văi ”dulci” ce înconjoară Culmea Penteleului,

În comune-organizate, Și în sate răsfirate, Și-au găsit, strămoșii noștri, Loc de viață… și de moarte.

La origini, nu se știe, Câte granițe au fost, Risipite-n timp de ”hoarde”, Ca și astăzi, fără rost.

Pârjolind sate în cale, Călăreți cu casa-n spate, Obturau cu fumul Cerul, Și făceau, din ziuă, noapte.

Unii au trecut ca apa, Peste pietrele din râu, Alți au ”cules” și viața, Cu semințele de grâu.

La Carpați, mulți cai sălbatici, Brusc, s-au poticnit din mers, Iară Timpul, Vântul, Apa, Urmele de oase-au șters.

Ca și viața, apa dulce, De izvor, s-a limpezit, Și, din codrii-o lume nouă, A scos ”lemnul putrezit”.

A urmat o vreme-n care, Mari imperii s-au extins, Punând lespedea de piatră, Pe poporu-n lanțuri prins.

Ce-a rămas, e ce se vede, Granițe fixate-n ”fier”, Cu o sabie, sau plumbul, ”Oferit” celor ce pier.

De pe-atunci, văzându-și țelul, Ca pe-o viață, neamul meu, Ca români, a urmat ”calea”, De la zei, la Dumnezeu.

Prin bunici, ne știm strămoșii Și, puțin, din chinul lor, Căci, în ”focurile urii”, Și-amintiri-vestigii ”mor”.

Ce-a fost scris, poate, odată, A ținut aprins un foc, Și o cruce-a fost furată, Lăsând, alt mormânt, în loc.

Multe amintiri perene, An de an, prin grai păstrate, S-au pierdut… e legea firii; Și uitarea-și face ”parte”.

Certă însă e Credința, Ce-am simțit-o la bunici, Când îl venerau pe Domnul, Și ne luau cu ei, de mici.

În părinți am regăsit-o; Nimeni nu-i născut cu ea. Logica ne spune sincer: E a celui ce Îl vrea.

Neamul

Și-n Polonia, Rogosky ”Sună” ca străbunii mei; Poate au venit de-acolo, Poate s-au dus ”ei” la ei.

Tracii ocupau, pe vremuri, Zone-ntinse-n Nord de daci; Neamuri multe-au ”strâns”, în lupte, Și în piept, culori de maci.

Huni, avari, gepizi și alții, I-obligau să-și stingă vatra, Și să se retragă-n munte, În Carpați, ca și în Tatra.

Mai târziu, ”hoarde-imperii”, Au venit în ”plină ură”, Și au ”strămutat” românii, Sau le-au pus țărâna-n gură.

La ”necazuri”, nu-un ”anume”, Ci un sat întreg pleca, În bejenie ”silită”, Ca să aibă ce mânca.

Nu cunoaștem începutul; Știm că ”moșii”-au ”viețuit” Și la sud de Maramureș, În Regat când au venit…

…

Ca exemplu-o paranteză: România… stat de daci… Sarmisegetuza… pietre… Și inscripții?… De ce taci?…

Astăzi, vechile ruine, Nu mai au ”cuvânt de spus”; Pietre lise-n temelie Și în ziduri… totul ”dus”.

”Trans-silva-nia”… ”Erdoely”… Un imperiu… Vrea… și ia. Șiruri, șiruri de căruțe Ne-au ”cărat” istoria.

Nu voi judeca trecutul, Dar, să-l știm, cert, se impune, Căci, de noi suntem ”stejarul”, El, în ”rădăcini”, ne ține.

Frunze verzi, pe rămurele, ”Încropim” un trunchi-popor, Chiar cu ”uscături” ce, astăzi, Se ”vând” ca(,) ”cozi de topor”.

Să nu-i acuzăm pe alții, Dar, să știm cine am fost! De vrem ”pasul” înainte, ”Fest”, trecutul are rost…

Părinți

Urlători, Pleșcoi și Berca, Iar, pe văi, și-alte comune, Ne-au ”zidit” neamu-n curbura Munților cu-n vechi renume.

Pe un ”cea uși ist”, un nume, ”Urlători”, l-a ”șifonat”; Prea ”suna” a ”cârcoteală”; Valea Nucului-i de-odat.

De acolo e tăticu. Mama, mai dinspre câmpie; Maxenu, comună veche, Cu porumb, dar și cu vie.

Când a fost să o pețească, Călare s-au dus la șes; Militar de carieră, Soarta l-a ”plimbat” cam des.

A plecat pe front, cu mama, Cu Octav însărcinată; A luptat pentru o ”Axă” Și s-a-ntors cu rușii-odată.

Cu armata, iar română, Au reîntregit o ”vatră”; Au luptat și pentru alții, Ajungând până în Tatra.

Câte a văzut, de milă, N-a dorit să povestească; Bruma de copilărie, Nu a vrut să ne-o-”năcrească”.

Asta mai târziu, desigur, Dar, prin ”patrușcinci”, a spus; L-a întâmpinat mămica, Cu fratele-n brațe dus.

Nemții, rușii, morți și crime, Prizonieri și deportați; Tineri schilodiți pe viață Și copii fără de tați.

Nu doresc, să scriu acuma, Ce-am aflat, dar n-am trăit; Câte sacrificii, însă, Au făcut… cât ne-au iubit…