Vieți... și vieți

-chinul omului-

Ca Pământul, e și Viața, Cu pustiuri, mări și munți, Și cu fluvii, sau pâraie, Și cu-abisuri fără punți.

Cei ”loviți” de soarta crudă, Și cu viața ”oropsită”, Stând în pragul deznădejdii, O văd sumbră, ”pustiită”.

Cu o ”navă” a speranței, Pe oceane și pe mări, Cei cu mințile ”deschise”, ”Navighează”-n patru zări.

Ca Sisifi, ce-și neagă starea, Curajoșii ”iau în piept”, Lanțul munților de viață, Ca s-atingă țelul drept.

Rătăciți printre morminte De iluzii și eșecuri, Mult prea mulți se-afudă-n junglă, Trăgând viața la edec.

Visătorii și poeții, Credincioșii fără moarte, Privesc nori și ca viață, Și ca ”semn” de libertate.

”Limitații” la trăire, Și ”târâșul” prin zăvoi, Uită farmecul culorii Și se-ngroapă în nevoi.

Firile ”ne-ngenunchiate”, Ca torente, drum își fac, Fără spaima că, odată, Se for disipa-ntr-un lac.

Cei cu mintea ”odihnită”, Căci, de, cugetatu-i greu, Se complac în plictiseala Celor ce tot pierd mereu. Firul apelor, la șesuri, Sinuos, dar cu-n clar țel, Seamănă cu-ncrâncenarea, Celor ce trăiesc la fel.

Mici coline, sau lungi dealuri, Sugerează încercări, Ce, în reușite simple, Redeschid, adesea, zări.

Orizonturi nevăzute, ”Închise” de culmi și hău, Au o ”slăbiciune”-ascunsă: Se ”deschid”, la pasul ”nou”.

În abisuri, lumea ”curge”, Ca șiroaie de ”uitați”; Au trecut prin viață ”umbre”, Și, de timp, au fost ”trădați”.

Obosiți de-ncetineala Anilor ce curg anoști, Într-o mlaștină închisă, Cei proscriși, se-nscriu la ”foști”.

Doar nebunii zburdă-n voie, În disprețul de a fi; Pentru ei, viața înseamnă, Și o oră, și o zi.

Sus, pe creste, Nemurirea, Într-un sens restrâns de om, Sfârtecă Cerul cu stânca Goală de virtutea ”pom”.

În-tr-o luptă cu Natura, De a exista-ntr-un fel, Omu-și târâie ființa, Mai crezând, că e, ca El.

Crezul îl înnobilează Prin rugi sincere, puțin; Faptele, însă-l blamează: Omul, omului, e chin… *