Vina tăcerii

-judecata-

Noaptea se răsfiră-n ziuă, Prelungită de-un smog fin; Oamenii înoată-n zloată, Pentr-un ”buzunar” mai plin. În neliniștea urbană, Judecata ”merge” prost, Șchiopătând și-n conștiința, ”Trezită” că n-are-un rost. Neglijată-n delăsare, Obturată de nevoi, Geme doar când vede Moartea, ”Cărând” pruncii în convoi. Vagi precepte, interzise C-adulează binele, Fac societatea mândră, C-a învins și ”sinele”. Insul nu mai e la modă, Decât ferm ”încorporat”, Într-o gloată uniformă, Tropăind ”înfrigurat”. Rațiunea-n nesimțire, Și-a pierdut ”uzul” curent, Și-n concluzii, chiar acceptă, Un posibil aparent. Nimeni n-o mai bagă-n seamă, Ca nevolnică de rând, Incapabilă de vise, Ca să nu mai zic de-un gând. Ca urmare, Judecata, E în ”pană” de idei, Și, analizând ce n-are, O ”întoarce” din condei. Chiar de ”vede”, ce nu crede Că posibil, poate-ar fi, În profunda-i ”ignoranță”, Decide că noaptea-i zi. -Cum se poate?… Vai de mine! Chiar ne-am năucit la cap? -Asta este, căci se poate, Și ”cădem”, tot noi, de ”țap”. Ispășim ”vina tăcerii”, Și-a acceptului tacit A minciunilor curente, Ce ne-ajută… la bocit. Nu mai judecăm nici vina Ce-atârnă de gâtul lor, Ca o cruce-nsângerată, Pentru nou-născuți ce mor…