Altă cruce-n cimitir

Prinși în capcana lacrimilor, Ochii nu văd răsăritul; Lumina se simte captivă, În jocul anost ”De-a trăitul”.

Umbrele-și urmează calea, Făr-o brumă de simțire. Minte-abia percepe jalea Fredonată de iubire. Amintirile, în trombă, Chiuie și chinuiesc. Cheful lor e să existe, Nu prea mult, doar cât trăiesc. Liniștea, ne-nduplecată De o rugă-n plinul sens, Se ascunde-ncrâncenată, Într-un Haos crud de dens. Totu-n jur se-nvârte-n jurul Unui Timp nedumerit, Ce-a primit, ca om, obolul, Când, și cum, s-a nimerit. ”După”, ce rămâne-n urmă, Nu-i prea multă fericire. Oamenii rămân ca ”turmă”, Pe imașul zis ”trăire”… *