Amurg de viață

-altă cale-

Cu ochii-nchiși, plimbându-mă prin zare, Și-n suflet doar cu amintiri fugare, Simțeam tristețea cum tresare, Și-n pomii goi, cu păsări tot mai rare. Tăcerea-ncununată cu răbdare, De umbra renăscută-n zi cu soare, Tot încerca, să-i ”înfășoare”, În mreaja ei, de ”împăcare”. Umili, cu crengi rărite-n fundul curții, Ca un ”flămând”, visând în fața ”Porții”, ”Gonit” din viu, de perspectiva morții, Se-apleacă, resemnați, în voia sorții. Deși cuprinși de-o teamă trecătoare, Păstrau în frunze și-o brumă de culoare, Rugându-se s-adie doar o boare, Și nu, din tundră, crivățul ce ”doare”. Priveam la ei, nu ca la om, firește, Gândind umil, că totul se ”plătește”, De orice ”viu”, ce într-un fel trăiește, Și-obol de viață dă, când ”prag” pășește. Dar ei, ca fii ai ”Mamei Naturale”, Ce a urmat, și „schingiuită”-o ”Cale”, Aveau și ”rodul” mulțumirii Sale, Ce le-oferea-n semințe, altă cale. *