Apusul Bătrânului sacru

-munții Măcin-Dobrogea-

Jos la poale, mănăstirea, Într-o rugă către Cer, Își ridică-n turle crucea, La mormânt de munți ce pier. Steiurile încrustate Și de ape și de vânt, Amintesc cu întristare, C-aici zace-un munte sfânt. Mici Carpați, în timpuri aspre, ”Moșul” l-au lovit în drum; S-au scuzat, spre Vest au luat-o, Din respect pentru străbun. S-a tot ”scurs” Bătrânul Sacru, Scufundat fără de veste, Și-a rămas numai Măcinul, Cu stânci mici, în loc de creste. Timpul și-a pierdut culoarea În apusul răvășit. Pe fundal, steiuri ciudate, Se-ntrevăd, nedeslușit. Umbre lungi se-mbrățișează Într-o lume doar a lor. Pacea-și poartă răsuflarea, Peste stâncile din for. Lin, pe tronuri de zeițe, Stele mici, timid, se-așază, Aduse de noaptea rece, Ce, fantasme-n jur creează. Stâncile, ce mii și sute De milenii-au înfruntat, Le primesc cu încântare, Chiar de-au trupul sfârtecat. Răni profunde, ce doar Timpul, Să le facă-a îndrăznit, Își transmit durere-n ”forme”, Pe-un fundal de-apus ”căznit”. Ochii preamăresc splendoarea, Și, spre ”vremuri” rătăcesc. Simțurile-n nemurire, Nu mai văd ceva firesc. ”Chipuri” de eroi și fapte Se ascund în nori… se tem. Liniștea se înfioră; ”Umbre” trec… doar noi suntem. *