Balada muntelui cu-n om

-evoluție-

La poale de munte Cu plete cărunte, Cu brazii uscați, De fiare tăiați, Lâng-n fir de apă, Sprijinit în sapă, Cu privirea-n jos, Pe cojocul ros, Iar apoi în sus, Și pe gânduri ”dus”, Fără-un gând anume, De ce-ar vrea a spune, Cugetând la omul Ce ”disecă” pomul, Și îl dă de-a dura, Ca să-i ia căldura, Sau îl cară-n țări, De prin alte zări, Lăsând, doar, în urmă, Cioturi ca o turmă, Răsfirată-n văi, De lupii cei răi, Cu puieți-mioare, Călcați în picioare,

Deci, cuprins de milă, ”Crescută” din silă, Ia de jos o floare Și-o-ntreabă, de-o doare, Tulpina zdrobită, De ”foamea” grăbită, A unor ”țărani”, De a ”face” bani, Care, pe Pământ, Nu au nimic sfânt, Și, mânjiți de fapte, Lasă-n urmă noapte, Peste tot ce-ating Și cu pofte sting”, Scurmând și izvorul, Ce își cântă dorul, Susurând pe piatră, Tainica lui vatră, De-a ajunge-n marea Ce curbează zarea, Plin de puritate, Printre stânci turbate, C-au fost răscolite, Și de fier zdrobite, Ce, de bună-seamă, Încep să se teamă, Pentr-un munte-tată, Ce, cu-o lungă pată, Fruntea își ridică, Spre Cer, fără frică, Zâmbind trist la omul, Ce-”nfrățit” cu pomul, Chipul își întoarce, Și-o lacrimă ”stoarce”, Lăsând jos o sapă, Ca să ia o mapă… *