”Cel-mai- cel” i.a

-inventivul-

Omul e un ”Cel-mai-cel”; Nimic nu-l întrece. E, de fapt, un ”deținut”; Timpul îl ”petrece”. De Vecie, ”plin de el”, Nu crede o iotă; Dacă Domnul l-a ”nășit”, I-o putea da, dotă. Ba, mai mult, l-a ”înțărcat”, Cu un gest de ”pleacă!”, Când, sătul de stat în Rai, S-a urcat pe-o cracă. Conștient, sau neatent, Căci era în ”transă”, Ca să nege orișice, I-a mai dat o șansă. Zburdă-acum, târâș pe sol, Urlând la-ntâmplare, Doar, doar o mai regăsi, Spre Cer, o cărare. Scări, în trunchiuri a scobit, ”Tulburând” Natura, Și, pe turle, s-a-”nălțat”, ”Dând” mai mult, cu gura. Pe Pământul răbdător, ”Inventiv”, la minte, Pentru morți, cu toți ai lui, ”Creează” morminte. *