Darul țării

Obosit, ca cel ce n-are Timp destul, ca să muncească, Un sătean, cu mintea-n ”aburi”, Încerca să ”viețuiască”. Cu privirea ”răvășită”, Cred, de vise-”nălțătoare”, Tot privea la sticla goală, Întrebându-se ce-o doare. O dusese-ncet, la buze, Gest, ca un sărut ”văzut”, Dar, din ea, o picătură, Ca o lacrimă-a căzut. Simțea ea, chiar despărțirea, De iubitul ei uman, Sau, vândută ca o curvă, Doar ”jelise” pentru-alt ban? Îl cam ”bântuia”-ndoiala, De-a spera-n iubiri ”curate”, Cam ”sătul” de a lui lume, Cu amoruri ”încurcate”. Ba chiar îl ”ducea” și mintea, Undeva, înspre morală, Chiar crezând, greșit se pare, Că ar fi mare scofală. Și, cu ea, goală, la gură, Căci ”o luase-n mână iar”, S-a ”trezit”, mai beat, firește, Că o ”crede”-al țării ”dar”. Plin de dragoste ”nativă”, Pentru nație și țară, S-a pus la ”pupat” noi ”daruri”, În cea noapte-n miez de vară. *