Legenda lui Oblion

(posibilă variantă românească)

Într-o vreme, când românul, Își ”risca” viața-n ogor, Ca să-l țină, pentru pâinea, Neamului său viitor, Hoarde flămânzite-n tundra Rătăcită-n răsărit, Sfârtecau glia-n copite, Și codrul încărunțit. Fieru-nsângerat și focul, Amintiri făceau din ”sfinți”, Și doar văile stinghere, Au păstrat, străbuni, în munți. Timpul, apa, vântul, soarta, Faptele concrete-au șters, Dar, eroii, în legende, S-au ”născut”, prin grai, din ”mers”. Cu recunoștință-adâncă, ”Mințile” nu i-au uitat, Chiar dacă, în piatră, ”slove”, Dacă-au fost, nu s-au păstrat. Și istoria nescrisă Ține-n ”viață” un popor, Când, ades, la codrul-oameni, ”Scrisu”-i coadă de topor. Migratori cu casa-n spate, Ce-o purtau, cu ei, pe cal, Spulberau nisipul vieții, Ca talazuri, val cu val. Huni, avari, gepizi și alte Hoarde cu năravu-n sânge, Au trecut, pe rând Carpații, Ce-un popor, la piept, îl strânge. Au adus, cu ei, pustiul Printre ape curgătoare, Peste sate risipite, Și-n poieni încântătoare. Case ridicate-n zâmbet, Doar cu temelii de piatră, În a focului urgie, Și-au pierdut sensul de ”vatră”. S-au retras în munți străbunii, Printre lacrimi de tămâie, Pe care, cu jale, brazii, Le vărsau cu duioșie.

Când tătarii-au dat năvală, Ca un tăvălug de fier, Cu topoare și cu săbii, Domnul nu era în Cer. Zeii vechi, rugați în vaiet, În plin vuiet, au tăcut, Și, plutind, pe râu de lacrimi, Poate, moartea, le-a plăcut. Din nădejdea ”sugrumată”, Șoapta-n țipăt a ”crescut”, Ca să-audă, clar, vrășmașii: -Noi, aicea, ne-am născut!… Tot atunci, spune povestea, Un erou din Maramureș, Oblion, s-a prins în luptă, Chiar cu fiul hanului. Convenise cu dușmanii, De câștigă, ei să plece, Iar de pierde, mic și mare, În genunchi să li-se-aplece. Văile-au vuit când, săbii, S-au izbit, pline de ură, Una, oțelită-n sânge, Alta, ruginită-n șură. Lovituri încrâncenate, Le-au curmat viața și lor; Frânte, au căzut alături, Pătrunse de-un tainic dor. Fără-o mână, să le-anime, Doar cu țelul de mormânt, S-au ”trezit” că sunt chiar ”rude”… ”Minerale” din pământ. Nimeni nu a stat să vadă, Cât de ”împăcate” zac, Urmând bunul sfat al Vieții, Și al celor morți, ce tac. Oamenii, căci d-asta-s oameni, Și-au văzut de lupta lor, ”Dreaptă”-n sensul ”libertății”, De a face doar ce vor. Strâns ”îmbrățișați, cu forță, Se zdrobeau în crâncen gând, După ce, și ”reci”, pumnale, Au căzut, cu-n zâmbet blând. Strigăte de încântare, Sau de teamă strangulate, Urmăreau o luptă-n care, Unul dorea ”Libertate”. Lupta a durat și astrul, Sus pe creste-ncet s-a stins; În final, Dreptatea însă, Ca excepție-a învins. Miile de glasuri ”sumbre”, Au urlat sfâșietor, Când, zeul tătar, ”de frunte”, S-a ”trezit” că-i muritor…

Ce-a urmat, e-altă poveste; Nu-s dușmanii ”de cuvânt”. În legenda noastră, însă, S-au retras, ca fumu-n vânt. Ochii i-am închis și-un munte, Ce plângea din mici izvoare- Dar ce i-a vegheat atuncea- Mi-a răspuns la întrebare: -Cu topoare, furci și bâte, ”Arme” de pașnici umani, La cea margine de codru, Și-au ”stins” viața și țărani… (Fratelui meu drag, Octavian-Liviu; și neamul nostru se trage, la origini, din Maramureșul de ”dincolo”) *