Ne-am obișnuit

Ne-am obișnuit, ca oameni, Să ne plângem, mai mereu, Că murim, și că ne doare, Că ușorul e prea greu. Ne-am obișnuit, la semeni, Să ”urlăm”, când nu ne plac, Și să punem la-ndoială, Tot ce bine, poate fac. Ne-am obișnuit, să cerem Tot ce nu putem primi, Și ”luând”, prin legi ”făcute”, Să putem, ”cinstiți”, dormi. Ne-am obișnuit, ca ”vorba”, Ca pe un nimic s-o dăm, Și, sub nula ei valoare, Interesul să-l ”purtăm”. Ne-m obișnuit, tăcerea, S-o păstrăm aproape-n tot, Chiar și când, ”sus-pușii” noștri, Ne cam dau… doar peste ”bot”. Ne-am obișnuit, puterea, Ca pe-un ”dat” să o privim, La care, dreptul îl are, ”Cel ce”-n mila lui trăim. Ne-am obișnuit, iubirea, S-o ”slăvim” doar prin cuvânt, Și-n fraze ”sforăitoare”, Ce se pierd, ca zmeu-n vânt. Ne-am obișnuit, iertare, Să cerem când ”pre-murim”, Și atunci, doar cu speranța, C-înc-un pic, o să trăim… *