Natura, la ”apus”

-”Blestemul”-

Liniștea-și aruncă vraja, Peste-un asfințit stingher. Îmbâcsit de nori, apusul, Pare un retras ungher. Raze mici ”sfâșietoare”, Ca faptă și ”arătare”, Tot încearcă-”nghesuite”, Să-și facă prezența-n zare. Rareori ating pământul, Pierdute în smogul gros, Ce-a-nbâcsit și Cerul sacru, De ”păcatul vremii” ros. Omul poartă acest nume, Câștigat ”pe drept”, mă jur, Când, de fapt, m-abțin, în fine, Prost din fire, să înjur. Frate cu Natura-n timpuri, A ajuns să o ”posede”, Cu prea ”ruginoase” fapte, Ce, incestul, îl ”precede”. Siluită e sărmana, Când vrea el, și cum, și unde, Și, ca proxenet, cu acte, La străini, pe bani, o vinde. Mila nu-i cu el la masă, Brazii, în tămâie mor, Fagii-și pierd șirul pe vase, Plâng mesteceni arși de dor. Sus pe munți, jalea cuprinde Trunchiuri sfârtecate-n fier. Coaste-alunecă la vale, Viitor, și ”verde” pier…

Transformând ”puterea”-n ”coasă”, ”Moarte”, să-l numim, putem. Cum pe cine? Pe el, omul, Al Naturii, crunt ”Blestem”…. *