George RogozPoezie și proză

De minte și… atât

Oaza de speranță

-mănăstirea de maici Rogozu-

Mănăstirea, ”poartă”-n Cerul Ce se simte-un pic ”trădat”, E deschisă pentru omul, Ce, credinței, s-a ”predat”. Ca o oază de iubire, Ca o punte către El, Ea e firul de speranță, Pentru cei, cu noi, la fel. Într-o casă-”mpodobită”, Doar cu inimi de femei, Domnu-și află ”împlinirea”, Chiar de-s anii lungi și grei. Maicile preiau ”cuvântul” Rugilor celor ”deschiși” La speranța-n altă viață, Chiar și de nevoi ”închiși”.

Este vară și-a-nflorit, Roz, rogozu-n mal de lac; Râul mic, cu-același nume, Mângâie pietre ce tac. Apa vine, vede, trece, Printre brazi și pe sub nuci, Lăsând piatra cea ”străbună”, Și în ziduri, și în cruci. Într-o vreme ”tulburată” De dușmanii migratori, Domnu-a pus Vecia-n glie, Pentr-un neam de muritori. Basarab Matei e ”sfântul”, Ce-n Poiana Rusului, A-nălțat un schit din lemnul, Luat din viața ”fratelui”. Căci așa a fost, de veacuri, Codrul drag pentru români, Chiar și-n anii de bejenii, Când fugeau, robi, de stăpâni. Crucea-a fost o ”temelie” Pentru țara de români, Ce-nfruntau cu vitejie, ”Roiurile” de păgâni. Vremea a trecut și ciuma, A ”ucis” schitul prin foc, Dar n-a reușit să smulgă, ”Rădăcini de neam”, din loc. După ani, din glia sfântă, O biserică-a ”crescut”, Dintr-un ”fir de veșnicie”, Ce venea dinspre trecut. Ca o ironie-a soartei, Un boier, Robescu-a fost, Cel ce a-nălța-o-n ceruri, Doar din piatră-n sfântul rost.

Ca Ioan Botezătorul, Hramul sfânt ea l-a primit; După râu, și lac, și oameni, Ea, Rogozu, s-a numit. Zeci, și sute de măicuțe, Au sfințit locul divin, Și prin rugi, dar și prin fapte, Cu un cuget pur, senin. Într-o ”febră” comunistă, Declarat, sec, ”fără rost”, S-a închis, ani lungi, lăcașul, Dintr-o ”vrere” de om prost. N-a ținut cont că-n credință, ”Vremea” nu e un dușman, Și nu ține cu ”uitarea”, La românul cel sărman.

Redeschisă-n voia Celui, Ce ne pune la-ncercare, Astăzi, toaca, iar ne cheamă, La-mpăcare… și iertare. Credincioși din tot ținutul, Buzoieni și râmniceni, Unii cu origini slave, Mâna-și dau, cu cei vrânceni. Dar mai vin și ”trecătorii”, Ce bifează alt ”văzut”, ”Pelegrini”, ce-n bani și pofte, Nu și-n cruce, au ”crezut”. Unul ”crede” că… ”nu strică”, Să se-nchine… la ”pozat”, Altul că… ”dar… totuși… poate”… Dă din mână-apoi, blazat. Nu ”lipsesc” nici ”guralivii”, Care râd, când ”dau o tură”, Pe la cel ce trist se roagă, Din plin suflet, nu doar gură.

”Iartă-i Doamne!”… parcă-ar spune, Un simplu bătrân umil, Ce-a intrat, s-asculte slujba, De mână, cu un copil… *