Obolul de pământ

Azi, Moartea-și cere-ntr-una, Obolul de pământ, Și-n vieți febrile ”seacă”, Speranța-n Cerul sfânt.

Neliniștea se pierde în lacrimi de cleștar, ce-mbracă vag fărâma, de glie, în zadar, urmare-a Voiei sacre, din veacuri poruncită, ca totul să se scurgă, în lumea ”rătăcită”.

Nimica nu-ntregește abisul de lumină, ce-ncearcă să îmbrace, vii, umbrele din tină, grăbite să își piardă, cât mai rapid, menirea, și darul, fără merit, ce unii-i zic ”Trăirea”.

Reci falduri de culoare, desprinse din alb pur, tot tind, în neștiință, spre negul parcă sur, ce, crud, sfidează Totul, ce-n juru-i se întinde, nimicul fără urmă, ce-un loc, în gol, pretinde.

În Haosul cu grijă-n Vecie aranjat, o Teamă se desprinde din Timpul deranjat, și se propagă-n valuri, spre un Neant sfârșit, ajuns, din neglijență, pe un tărâm greșit… *