Și florile sunt ”mame”, nu-i așa?

”Plouă”-n șoapte, plouă-n vorbe Și-n cuvinte aspre, grele; Plouă în jigniri aprinse Între oameni, nu-ntre ele.

Părăsite în ”uitare”, Florile, când pier, mai plâng; Moartea poate le-nspăimântă; Lacrimi, în potire, strâng.

Trupuri fragede se-”oferă”, Omului de pofte plin; Vor doar apă și lumină, Nu în glastre, ”somnul” lin.

Sincere, nici nu-și dau seama, Că oferă-atât de mult; Ochiul și simțirea-ncântă, Cu ”frumosul”, veșnic cult.

Printre ele nu-i niciuna Să-și urască ”rudele”; Mor ”bătrânele”, ca mama, Protejându-și fiicele.

La ”urmași” le lasă locul, ”Retrăgându”-se din ”soare”; Lacomi, ”pruncii” le iau totul, Fără-a știi, ce mult le doare… *