Și în ”timp” se ”duc”

-nostalgii de toamnă târzie-

Menestrel al libertății, Cânt-un Cuc, pierdut, în nuc. Toamna și-a intrat ”în mână”; Frunze cad, și-n ”timp” se ”duc”. Pe pământ, uitarea scurmă, Lin, în câmpul ”dezgolit”. ”Nesfârșitul” se destramă, În ciulini de ocolit. Rare haturi spun povestea Unor vremuri cu străbuni, Când ”horeau” mână în mână, Și nu ”stinse”, în cărbuni. În tăcerea estompată De un orizont boțit, Fâlfâie, ieșind din zare, Flăcări vagi de asfințit. Norii-negurați cu umbre De mici raze ”sângerii”, Par, pentr-un copil de țară, Un noian de jucării. Forme prind contur din ceață Și o iau, tiptil, hai-hui. Pare-un fel de altă viață, Aninată-n Cerul Lui. Și pe ei, în voia sorții, I-a lăsat, ca și pe om. Dacă pier, lor nu le pasă… Cântă trist, un cuc, în pom. (prea mulți mor, în prag de iarnă)