Și Luna plânge Raiul

Noaptea, doamnă și stăpână, Într-un Cosmos fără tină, Doar cu raza Lunii, fină, Se îmbracă în lumină. Umbre lungi, trezite-n taină, Cam golașe, fără haină, Într-un joc de-a ”stai-că-vin”, Rar, de mână, se mai țin. În nelinișteai fugară, Ea, Crăiasa, într-o doară, Le gonește, când le-atinge, Chiar de sufletul-i se ”strânge”. N-are lacrimi de izvoare, Și nici râuri călătoare, N-are mări, de stânci lovite, Nici oceane nesfârșite. N-are nori, purtați hai-hui, De un vânt adesea șui, Nici micuțe zburătoare, Uneori și cântătoare. N-are codrii-ntunecați, Cu poiene răsfățați, Și nici crânguri răsfirate, Printre unduiri de șoapte. Nu aude glasul ierbii, Nici cum boncăne-n rut cerbii, Ci doar plânge, văzând Raiul, Sfârtecat de om, cu ”traiul”… *