Și toamna se muncește... i.a

-”românește”, nu-i așa?-

Cu Cheful ”suflecat”, spre fapte, Mă iau de Lenea-”n destul lată”, Ce-și face ”veacul”, liniștită, Cu-o ”mină” de nevinovată.

-Ce ai cu mine-s liniștită Și nu greșesc, atât cât stai? Ce-ți folosește, din picioare, Și chiar din mâini, să mai și dai? Te iei după un Chef pe care, Din când în cânt, tu crezi că-l ai, Ca pe-o plăcere trecătoare, Și vrei, în mine-acum, să dai. Mai bine-ntinde-te oleacă, Și uită gândul tău prostesc, Căci treaba, de-i neterminată, În țara ta-i lucru firesc! Mai stai și tu degeaba-oleacă, Să-i vezi pe cei ce ”vorbe” fac, Și-apoi, ușor, la ”socoteală”, Adună ”nuluri” după plac! Pe ei nu-i doare-n veci nici capul, Că n-au făcut, ce nu vor face, Și lasă ”munca românească”, Să se-odihnească-n dulce pace. Tu crezi că ei n-au chefuri simple, Ceva să facă, orice-ar fi? Da-i vezi că pun ”osul” la treabă, Când leafa ”merge” zi de zi? Și-acuma tu, sărman cu pofte, Te ”dai” vioi și Chefu-l pui, Să-ți strice tihna răbdătoare, În loc să-ți ”hop”, pofta în cui? N-ai loc? Da-i ditamai pironul… Ce? Vinovată-acum mă ”scoți”… M-am săturat! Nă-ntind la ”lăfăit” în tine. Muncește, ”tuontule”, de poți!

Să mint acum, parcă nu-mi vine, Cum că, ”vreo două” chiar i-am spus, Când eu, de fapt, cu ea în brațe, De-o ”trândăvie” nouă-am ”pus”. Afară, Toamna-”nfrigurată”, Făcea ravagii printre flori, Iar frunzele, de vânt ”înebunite”, Zburau, prostuțe, înspre nori.

-E bine-mi spune iar ”ne-toata”, Ce-n parte, mintea-mi ”odihnea”. -Te uită doar, și-așteaptă iarna! Va fi curat… pe fulgi de nea… *