Voi... vai... voi

Scoateți ora, de vă ”vine”, din făgașul ei normal! Umpleți-o doar cu cuvinte, decedate-n timp formal! Nu lăsați iarba să crească! Locul ei, nu-i pe pământ. În nisip, ciopliți doar chipul vostru, ca pe unic sfânt! Îmbibați totul cu soare și puneți la apă foc! Rupeți munții, la izvoare, ca să faceți mai mult loc! Risipiți țărâna-n vânturi, ca pe-un dat al ei, de veci! Păstrați pentru voi doar setea pietrelor, de-odată seci! Îngropați-vă vecinii, ca să nu îi mai aveți! Răsturnați pământ deasupra, Și miloși ca să păreți! Stârpiți iute ciripitul, nelalocul lui, oricum! Păstrați numai croncănitul, În urmă, pe-al vostru drum! De lumini să nu vă temeți, căci se-nfundă-n fumul gros! Lăsați de izbeliști focul; Va găsi ceva de ”ros”! Evitați ca, în oglindă, să priviți la ”Numai Voi”! V-ați înspăimânta de fiara, ce rânjește, cu colții goi. Mult prea mulți, pentru-o domnie unitară în pustiu, n-acceptați ca, vre-un prieten, să vă fie-alături, viu! Promovați ”însemnătatea” ”EU”-lui, în frunte doar! De vă ”aia”-n cap Dreptatea, bateți-o cu cuie-n par! Grijă doar s-aveți, în cruce, Bârnele să n-aranjați! Nu c-ar mai conta ideea, dar, de ce să ”deranjați”. ”Singurul” să se gândească, dacă ”unul”, n-ar fi mult! Oricine se răzgândește, prea-sătul de al lui cult. ”Unicul” poate să-și schimbe și părerea despre sine și, atunci, nu e mai bine, să se ”șteargă”, când îi vine? Lângă asta, pui și fala de a fi ”Unicul-Ultim”, ce ne-a obligat, în viață, des, la Ea, să tot ”postim”…