BO
Urma se pierdea pe panta stâncoasă din stânga Văii Morții, pe care Bo o străbătuse o singură dată, când, din curiozitate, urmase cortegiul Marelui Vrăjitor care însoțea, spre Ultimul Drum, prizonierul sortit Jertfei Sacre. Atunci, de teamă să nu fie văzut și pedepsit, nu a urcat mai departe de capătul văii, de unde începea, de fapt, Ultimul Drum; accidentat, acesta șerpuia pe pante abrupte și se termina în buza abisului circular, unde domnea marele și unicul zeu, Micul Pui deFoc. Zeu absolut, acesta le decidea viitorul, prin însemne lăsate pe chipul și trupul celor jertfiți, mesaje citite doar de Marele Vrăjitor. Cei jertfiți, după cum spuneau bătrânii, erau coborâți, cu liane groase, pe altarul inaccesibil, situat pe un prag de stâncă al imensului gol, de unde nimeni nu revenise viu.
Plecase pe urma proaspătă, găsită în vale, pe malul râului ce ieșise din matcă în noaptea trecută, când Marele Zeu se supărase și zguduise din nou tot ținutul, semn că dorea mai devreme decât de obicei o nouă jertfă.
Malul moale, păstrase urma labelor lăsate de un pește sacru, ce se târâse din apă și se pierduse printre stânci.
Marele Bătrân Bătrân le povestea că, în vremuri de demult, înaintea primului război atomo-genetic, despre care se spunea că a fost precedat de alte trei războaie nucleare, peștii erau mai mici, se mâncau și trăiau numai în apă. Bătrânul spunea multe povești din acestea, spre hazul copiilor și în zâmbetele îngăduitoare ale adulților. Me… Be… Be… , cum îl îngânau copii, avea și o frunză colorată, dar mai tare ca frunza, care nu se rupea, pe care se vedeau niște animale ciudate, cu două labe subțiri și două mai groase, despre care spunea că sunt părinții părinților lui, înainte de Marile Mutații Evolutive; nu prea înțelegea ce erau, dar dacă toți recitau așa, așa învățase și el.
De multe ori MBB își pierdea șirul șuierăturilor și scotea sunete guturale, sacadate, fără noimă și sens. Se uita apoi la ei și plângea, fără ca ei să-i fi făcut ceva. Atunci îl lăsau în pace și nu îl mai necăjeau, deși îl respectau mult.
Bo se strecura cu greu printre stâncile prăbușite recent. Urca puțin câte puțin, mirosind mai mult urma, ce-și pierdea din intensitate pe măsură ce discul aprins al soarelui creștea peste creastă. Se cățără pe câteva stânci prăbușite recent, peste care domnea un miros ciudat, nemai întâlnit, care „acoperea” practic urma; mirosea și a grotă, dar vag. Grotele l-au atras întotdeauna, pentru că se simțea bine în ele și le privea ca pe un refugiu numai al lui, unde era mai în siguranță. Le cunoștea aproape pe toate din zonă, dar nu știa să mai fie una și pe aici; nici în sat nimeni nu a pomenit de o grotă pe Valea Morții.
Mirosul îl atrăgea. S-a cățărat pe stânca uriașă, prăbușita; printre alte stânci, mai mici, a văzut o grotă necunoscută, ce mirosea atât de diferit față de celelalte. Simpla ei existență ar fi fost suficientă pentru a-l determina să intre, dar ciudățenia ei îl atrăgea cu o forță căreia nu i se putea opune.
Ocoli câteva spărturi și se strecură înăuntru; Întunericul nu-l înspăimânta și nu-l deranja. Coborî și urcă de câteva ori și rămase uimit pe loc. Văzuse vizuini mari de anipești, săpate în maluri, dar cea de aici era uriașă, cu fundul și pereții netezi, săpați în piatră și nu în mâl; era largă și înaltă și lungă, lungă… Prin cea de a doua pupilă, ochii i se acomodau treptat cu întunericul, care era mai dens decât cel din lungile Zile ale Odihnei Soarelui în Praf, când norii negrii și ploile de pulberi permiteau cu greu să distingi ziua de noapte; și asta zile și nopți în șir, uneori mult timp, alteori și mai mult.
Drumul a fost lung, dar ușor, fără probleme deosebite, cele câteva surpări putând fi trecute lejer. Un perete, lângă care se prăbușiseră mai multe stânci, bloca drumul; era neted, uimitor de neted și rece. Alte mici intrări erau la fel închise cu stânci netede, fără nici o fisură. Era gata să se reântoarcă și să renunțe, când a zărit, sus, aproape de tavan, lateral, gaura lăsată de una din stâncile prăbușite.
S-a cățărat cu mai multă greutate decât credea pe pietrele parțial netede și a reușit să treacă dincolo, într-o imensă peșteră, uimitoare, cu tot felul de lucruri necunoscute, de diverse forme și mărimi, peste care căzuse un praf gros, care lăsa să se vadă, pe alocuri, luciri ca de piatră umedă.
Le-a privit nemișcat, puțin înspăimântat, mai mult timp, gata să fugă la cel mai mic pericol; ca și el, nemișcate au rămas și ele.
A prins curaj și s-a apropiat de cea mai apropiată; a atins-o, a tras de ea, s-a cățărat pe ea, a mângâiat-o, a lovit-o, dar nu a scos-o din muțenia și imobilitatea ei. A încercat cu alta și alta; la fel. Nu știa la ce sunt bune. Nu puteau fi mâncate și nici nu le putea mișca, dar pentru joacă erau cu totul deosebite.
S-a urcat pe un fel de copac cu crengi lucioase, apropiate, ajungând în altă grotă, mai mică, deasupra celei mari; era separată de ea printr-un perete de apă curată, dar netedă și tare, cum nu mai întâlnise. Vedea prin ea, dar nu putea să treacă dincolo.
Trecea din uimire în uimire. Tot ce găsea era nou și deosebit. Bucuria i-a fost și mai mare când, într-un colț, a găsit, sub o piele scorțoasă, un animal ciudat, colțuros, cu două labe lungi, subțiri, dar și două, mai groase, pe care stătea; semăna puțin cu cele de pe frunza lui MBB. Era destul de mare, dar l-a putut mișca de pe loc; deși acoperit, era plin de praf. S-a apucat să îl șteargă cum putea el mai bine, pentru că se putea juca frumos cu el; îi putea mișca labele și putea să tragă și să apese pe diferite părți, mai moi, ale acestuia.
A sărit speriat când o flacără roșie, rece, s-a aprins în capul animalului mort, care a scos un zgomot hârșiit.
Robotul, căci un robot era, s-a mișcat puțin și, din poziția în patru labe cum era, s-a ridicat și a rămas vertical. Cu mișcări specifice, și-a verificat mobilitatea capului, gâtului, brațelor, picioarelor și trunchiului, spre spaima lui Bo. Sclipiri nuanțate au început să-i străbată corpul, cu o intensitate crescută în zona pieptului și a capului. Un zumzet ușor, imperceptibil, emisii în diferite benzi de frecvență, denotă încercările lui de a stabili unde se află și de a lua legătura cu stăpânii săi. Fusese activat, așa că acum aștepta comanda următoare. Deși de o independență relativ mare, putea acționa doar în baza unei comenzi date de un om, o ființă biologică, și nu de un alt robot. În lipsa altei comenzi, trebuia să asigure buna lui funcționare și întreținerea aparaturii din responsabilitate; putea solicita noi indicații tehnice, iar în lipsa acestora, să se racordeze la computerul central. În această situație beneficia de o creștere a capacității de analiză și sinteză, în baza volumului imens de date ce-i puteau fi puse la dispoziție. Totuși, biocomenzile erau prioritare.
Bo tremura, cuprins de teamă; își simțea corpul ca paralizat.
Robotul, Rob-4378-gn, aștepta dispozițiile lui Bo, care nu mai veneau. În lipsa acestora, aprinse proiectorul autonom, înzestrat cu pilă atomică, și se îndreptă spre pupitrul de comandă al complexului subteran, cuplând alimentarea energetică de avarii. Tabloul se ilumină, semnalând mai multe zone afectate, pe care le izolă instantaneu. Imensa grotă, sala centrală a Buncărului Atomic, prinse viață, succesiunile de lumini de toate culorile și nuanțele generând efecte halucinante, amplificate de imaginile abstarcte de pe monitoare și panourile cu hărțile globului terestru.
Rob nu știa în continuare ce decizie să ia. De regulă era valabilă ultima comandă, cea de la activarea sa, dar analiza ei denota că nu este logică și nu concordă cu nimic din ce avea înmagazinat în memoria sa prodigioasă. Aceași logică îl duse spre concluzia că programele sale erau insuficiente și deci se impune conectarea sa la computerul central.
Ceru din nou aprobarea lui Bo, dar nu primi nici un răspuns inteligibil. În lipsa unei interdicții o luă ca pe un accept tacit. Se cuplă la terminalul din Camera de Comandă de Suprafață unde se afla cu Bo; computerul central era instalat la nivelul subteran 6, unde era mai bine protejat de eventualele atacuri dușmane.
Activarea dură câteva secunde, timp în care transmise codurile de recunoaștere și acces, validate rapid. Raportă despre comanda neclară primită, solicitând compararea ei cu eventuale alte comenzi existente în subrutinele centrale. răspunsul a fost sec : nu poate fi asimilată cu alte precomenzi; sunt necesare alte comenzi, explicite, din partea umanoidului..
În situații normale, aceasta nu ar fi fost luată în considerare, solicitându-se repetarea ei. În situația de față, întrucât a fost declanșată starea de urgență și nu există nici un contact cu Stăpânii, fiind unica dispoziție umană, trebuia luată în considerare; din păcate, nefiind inteligibilă, nu se putea lua nici o decizie în baza ei.
-Nu pot acționa în lipsa unei comenzi explicite, comunică Rob.
-Nu pot decide în lipsa unor dispoziții exprese, concluzionă CC. Va trebui, în limitele autonomiei noastre, să reanalizăm situația prin prisma reacțiilor previzibile ale unui om.
-Eu nu am capacitatea unor astfel de raționamente; poate doar prin extinderea memoriei cu baza ta de date.
-Eu nu am libertatea de inițiativă.
Tu poți decide în acest sens.
-Rezultatul ar putea fi incert.
-În paralel încearcă să cauți umanoidul. Îți transmit frecvența și intensitatea bioundelor tuturor stăpânilor noștrii care au avut acces la Complex, pentru a-i căuta pe rând.
-În ordine, trec pe recepție. Zumzetul se amplifică.
-Nici un răspuns.
-Extinde benzile de biofrecvență rațională cu un nivel superior regnului animal, pentru evitarea confuziilor.
-Perfect. Încep. Recepționez ceva; analizează.
-Un semnal B-8. 142. Încearcă identificarea.
-Nu figurează; probabil un semnal remanent, distorsionat.
-Se încadrează în limitele inferioare ale capacităților umane, dar nivelul biologic este animalic; o situație aparte. Teoretic are dreptul de a da comenzi, dar practic nu poate.
-Selectez semnalul. Este mai puternic acum. Am percepții clare, dar totul este o masă confuză.
Bo își revenea puțin câte puțin.
-Nu raționează, constată CC.
-Parțial. Are percepții eronate asupra lucrurilor.
-Eronate din ce punct de vedere : logic-robotic, uman, animalic…
-Mai ales logic, dar și uman.
-Încearcă să comunici cu el. Cere-i să se identifice.
-Reacționează. Repetă doar Bo, Bo.
-Ce este Bo; nu găsesc nimic.
-Nimic, el este Bo; este numele lui.
-O conștiință cu un nume poate fi asimilată cu un om; este deci un umanoid nou, care poate lua decizii.
-Emisia psi este confuză. Nu o pot transpune în idei clare, coerente.
-Dar seamănă cu cea a oamenilor, chiar dacă doar parțial.
-Sunt ininteligibile. Au similitudini cu cele ce reprezentau stările sufletești la oameni, dar care sunt senzații și nu idei. Senzația nu poate fi considerată un ordin.
-Semnalul este totuși complex. Se află în buncăr. Nici o intrare nu a fost forțată. Rezultă că are acces și deci poate fi asimilat Stăpânilor. Este un factor potențial de decizie. Trebuie stabilit un contact logic cu el; dacă nu psi, atunci sonor, grafic sau fizic. Ai doar autonomia de acțiune și pregătirea necesară în acest sens.
-Desigur…
Vocea animalului colțuros și rece, care se apropiase de el, pronunță câteva sunete guturale, cu o rezonanță care-i amintea de cele emise, în transă, de Marele Bătrân. Încercă și el să-l imite, dar cu greu reuși să pronunțe, cât de cât apropiat câteva mai scurte. Îl reținuse mai bine doar pe „ieu”, pe care îl pronunță de mai multe ori, ca răspuns la cele scrâșnite de animal, pentru a-i arăta că nu vrea să-i facă nici un rău. Animalul le-a auzit și le-a repetat din nou, punându-și una din labe pe piept și arătând apoi spre el.
-Yeu „Rob”, cârâi acesta. ”Tu” ? Mâna i se îndreptă amenințător spre Bo.
-Yeu, șuieră din nou Bo și repetă gestul animalului cu mâna spre el.
Încercarea de dialog continuă fără succese aparente. A contribuit însă la diminuarea tensiunii și revenirea lui Bo. Unul șuiera, altul croncănea, fiecare explicând ceva pe limba lui. Lui Bo îi plăceau luminițele colorate, reci, care nu-l ardeau ca tăciunii din foc.
Îi arătă una frumoasă lui Rob, care, neânțelegând ce vrea, o stinse. Bo o căută și dacă văzu că nu o găsește gesticulă până când Rob o puse la loc. Bo era entuziasmat. Se jucau acum stingând și aprinzând diferite lumini, Rob luând deja drept comenzi, chiar dacă nu înțelegea motivul, dispozițiile lui Bo. Zgomotele din marea sală, care îl speriaseră rău la început, au început să-l amuze, când și-a dat seama că dispăreau și apăreau o dată cu unele luminițe. ”Monștrii” tăceau când dorea el și asta îl făcea pe Bo să se simtă deosebit de important și puternic; Rob facea tot ce vroia el ca un animal bine dresat, chiar dacă pricepea mai greu.
Trecuse mult timp. Bo adormise. În subconștientul lui existau remanențe ale limbajului oamenilor, pe care Rob, cu sprijinul CC le reactivă și le extinse. Când s-a trezit a rămas uimit cât de bine se putea înțelege acum cu Rob.
-Și ăla ! Și ăla !… Glasul lui Bo răsuna peste tot în imensa grotă, fiind urmat de jocul spectaculos al luminițelor răsărite pe monștrii cei ciudați, imobili. Câțiva nu au reacționat la comenzile lui Rob, spre insatisfacția micuțului Bo și în pofida insistențelor lui.
Zumzetul creștea într-un ritm amenințător, în feeria cromatică.
-Vreau să clipească totul, totul, striga Bo, arătând prin gesturi clare ce spunea.
-Nu se poate integral, răspunse, cu calmu-i metalic Rob. Doar doi oameni simultan pot comanda chiar totul. Tu ești doar unul.
-Dar vreau, înțelegi. Vreau și tu faci tot ce vreau. Atunci te numesc om și vom fi doi. Ești, de acum, „omul Rob”, ai înțeles ?
-„Omul Rob”, murmură robotul. Peste pragurile senzoriale și cuantice, ușor disipate în timp, se suprapuneau ordinele, oarecum contradictorii, dar pe care le executase, ale omului Bo; noile conexiuni informaționale diminuau sensibil strictețea instrucțiunilor de bază ce-i conturau personalitatea cibernetică. Era ciudată această senzație nouă, care, din datele pe care le deținea, corespundea orgoliului oamenilor. Să fie și el om… , cu putere de decizie asupra mașinilor, pe care oricum le comanda, iar ele ascultau de el; făcea și înainte acest lucru, dar acum se simțea altfel. Până nu primise ordinul lui Bo nu analizase niciodată această posibilitate. Probabil acționase blocajul automat concepțional, dar acum… Își dădea seama de limitele sale cognitive, dar prin conexiunea cu CC depășea cu mult capacitățile celui mai performant om. Totul era să accepte CC, care asigura controlul generalizat al complexului militar; altfel putea să îi blocheze orice comandă neconformă cu statutul său.
-Marele CC nu mă va recunoaște ca om… cugetă cu glas tare Rob. Tot ce este vital trece prin el, deși eu am o libertate de mișcare incomparabilă cu imobilitatea lui.
-O să-i ordon să te considere om.
-Va analiza dispoziția, deși programele sale nu prevăd această variantă. Răspunsul va fi probabil negativ.
-Dar tu ești prietenul meu. Îl declar om și pe el, dacă vrei.
-Se va bloca probabil analizând ordinul; va stabili cu certitudine că el nu poate fi om : deși deține cunoștințele unei imensități umane, el doar analizează, sintetizează, concluzionează și acționează, dar totul în limitele conexiunilor existente. Pe când eu…
-Vrei să spui că tu nu ești așa de deștept ca el ?
-Da, dar ce am eu nu are el și invers…
-Înseamnă că voi doi puteți constitui un om adevărat.
-Nu adevărat; doar unul operațional, adică, care să acționeze ca un om.
-Este perfect. Vom fi deci doi și vom putea face tot ce vrem, ca totul să fie luminat.
Miturile originale amintesc de catastrofa bionucleară, ce a cuprins tot globul, declanșată din motive necunoscute. Puținele date se referă la Munții Groazei, care s-au dezlipit de pământ și și-au trimis crestele în flăcări peste toate rămășițele unor vechi continente, eliberând și acolo Suflul Morții, închis în adâncuri de zeii umani. Au creat astfel „boplasmilor”, prin sacrificiul suprem, posibilitatea supraviețuirii în plasma terestră, generalizată.
Câteva imagini ciudate, fragile, presupuse a fi ale unor umanoizi, au fost descoperite incizat-incinerate, pe unele stânci, la câțiva km adâncime,într-o porțiune solidificată a scoarței Terrei. Toate sunt blestemate, întrucât cei care le-au văzut au murit; erau aventurieri care considerau, aberant, că ar fi putut exista viață biologică, anterior celei plasmatice, pe Terra.
George Rogoz