Cadoul
Lumina palidă a rarelor pete gălbui, se pierdea în cerul negru, ce începea la câțiva metri de pământ. Imobilele pluteau într-o ceață densă, plumburie, pătate rareori de galbenul șters al unor ferestre vag iluminate.
4729, pe numele mic Don, strângea cu febrilitate la piept „cadoul” în care investise toate economiile și avansul pe luna următoare. Pașii lui mici și repezi răsunau pe caldarâmul uscat, distrus pe alocuri, cu găuri umplute cu un praf fin, murdar. De patru ani, ca într-un ritual ce se repeta identic, străbătea zilnic același drum : casă-servici-casă; si iar, și iar. . . într-o obsedantă succesiune fără speranță.
Născut și crescut în Subpolis, obținuse la 15 ani dreptul de a ieși și lucra la suprafață. A fost detașat în relativ noul oraș Gorgon, ridicat la câțiva ani după ultimul război geofizic, ce cutremurase, nu numai la figurat, dar și la propriu, întreaga planetă. Peste 90 % din continente au dispărut atunci, întrucât cele patru supraputeri au subapreciat terifianta eficiență a noilor arme „curate”.
Don făcea parte din prima generație născută în subpolisuri. Mama lui murise la naștere, iar tatăl o urmase după nici doi ani; fire mai sensibilă, nu se putuse adapta condițiilor de trai subteran. Rarele deplasări oficiale organizate la suprafață, unde domnea întunericul deplin, datorat imenselor cantități de particule existente în ceea ce, anterior, se numea atmosferă, nu l-au ajutat prea mult. Rămas singur s-a chinuit mult, singura speranță fiind în lumea de „afară”.
Orașul, mai mult o cetate cu ziduri masive, înalte de peste 50 m, cu clădiri cubice, prevăzute cu copertine uriașe de protecție contra uraganelor de praf distrugătoare, a fost construit de compania „Sold”, unica deținătoare a unei stații orbitale lunare.
Favorizat de o constituție mai robustă, Don s-a putut angaja la exploatarea de cupru a companiei. În urmă cu un an s-a căsătorit cu Farmi, iar zilele astea urma să i se nască primul copil. Era sigur că va fi băiat; prea și l-a dorit mult, iar un băiat putea supraviețui mai ușor.
Se gândise mult timp la o surpriză, un cadou, pentru Farmi si viitorul copil. Ei nu aveau alte rude. Puțini erau dispuși la nașteri naturale, ce imobilizau o forță de muncă luni în șir. Natalitatea redusă, influențată și de o stare psihică generală, refractară ideii de procreatie în condițiile unui viitor sumbru, incert, departe de lumina soarelui, au dus la adoptarea, în limitele dotării tehnice, a nașterilor în „eprubete”, așa cum se născuse și soția lui.
Se hotărâse greu să aibă un copil. Doar insistențele ei l-au determinat să ia aceasta decizie hazardată. Ea dorea un copil numai al ei, al lor și nu unul al întregii comunități, cum a fost ea. În cazul copiilor naturali, până la 10 ani, aceștia aparțineau doar părinților. Ulterior ei erau preluați și pregătiți conform intereselor comunitare, care, în ultima perioadă, coincideau mult cu cele ale Companiei. Nu era doar o impresie; Compania era totul. Fără ea, orașul nu ar fi supraviețuit, sau ar fi rămas un polis sălbatec, ca atâtea altele. Nu făcea prea mult pentru ei, dar totuși făcea. ”Cadoul” tot de la Companie îl procurase.
Mergea grăbit de-a lungul zidurilor negre, gândindu-se la cei de acasă, prezenți și viitori. O umbră s-a desprins dintr-un gang, urmată de o a doua. O lamă metalică fulgeră scurt. Deviat de cutia metalică, ținută strâns la piept, cuțitul s-a înfipt adânc în umăr. A alunecat și a căzut, lovindu-se cu capul de marginea zidului de piatră. Cutia i-a alunecat de la piept; cu un zgomot surd, metalic, a atins trotuarul.
-Asta este, șopti una din umbre. Șeful a spus că valorează peste 2000 de solini. Probabil conține bijuterii sau droguri. Este destul de grea.
-S-o ștergem până nu vine cineva. Asta cred că a mierlit-o. Vântul va acoperii curând urmele. Trage-l aici în gang, să nu fie găsit prea repede. Dă cutia ! Ce o fi în ea ? Este metalică și are o încuietoare destul de simplă pentru mine. Am mai văzut din astea, dar nu am deschis nici una; aparțin Companiei.
-Dacă e grea și rămâne puțin mai grea, crezi că se simte ? Șeful nu știa precis ce este în ea; i-a vândut pontul altcineva, care știa doar cât a costat conținutul „la prima mână”.
-O variantă demnă de a fi analizată. Să o tăiem pe maidan. Ce tot faci acolo ?
-Mă uitam de portofel, da n-are. E plin de sânge; gata, s-o tăiem.
Vântul sufla tot mai puternic. Durerea surdă parcă venea de peste tot. O mișcare mai bruscă și un fulger de durere îi străbătu corpul, înfigându-i-se în creier. Începea să-și revină. Rănile de la umăr și de la cap sângerau din plin. Era singur, în micul intrând al contrafortului zidului înalt. Încercă să-și oprească sângerarea cu batista și poalele cămășii. Încă nelimpezite, gândurile se zbăteau sub nemiloasa apăsare a durerii fizice și sufletești.
-Cutia ?! răbufni ideea adânc înrădăcinată în subconștient. Un singur cuvânt și își recăpătă luciditatea. Speranțele și eforturile lui, distruse într-o clipă.
-Nu se poate. . . murmura singur, uitând durerea. Nu-i posibil… De ce eu… De ce ?!
Se ridică foarte greu, fiecare mișcare necesitând eforturi imense. Încercă să se lege și la cap, dar mâna stângă nu îl mai asculta.
-De ce mie. . . ?! Se limită să-și șteargă sângele de pe față.
Presă cu mâna rana de la umăr. Nu voia să-și sperie soția, dar trebuia să ajungă acasă. Nimeni nu-l ajuta pe stradă; știa asta. Puteau fi acuzați cei binevoitori, iar birocratismul era groaznic. Privirile lui alunecau de-a lungul pereților și denivelărilor drumului, în limita redusă a vizibilității; căuta o umbră, o sclipire, ceva care să-i arate că nu a pierdut definitiv cadoul. Spera inutil. Rațiunea îi spunea clar că hoții nu ar fi aruncat cutia înainte să o deschidă, iar atunci totul ar fi fost pierdut.
Dumnezeu, se gândi el, nu există, dacă a acceptat să se întâmple așa ceva.
Slăbiciunea punea stăpânire pe el. S-a oprit de multe ori pe drum, sprijinit de zid. A ajuns într-un târziu. A urcat cu sufletul și trupul zdrobit treptele. S-a șters puțin de sânge pentru a nu-i speria. Epuizat a sunat la ușă. A dorit să le facă o surpriză plăcută; acum surpriza era un om plin de sânge. Lacrimile spălau crusta de sânge ce începuse să se închege. Un vacarm de glasuri răzbătea prin ușa apartamentului său. Se întâmplase ceva.
Lumina palid-cenușie se prelinse din cameră, când, în cadrul ușii apăru vecinul său.
-Felicitări Don. Ai un băiat dolofan. S-a născut acum o oră. Dar ce-i cu tine.
Un fior îl străbătu, alinându-i parcă durerile. Un băiat. O șansă de supraviețuire a familiei sale. Uitând cum arată, se repezi în camera alăturată, unde, în pat, la piept cu noul născut, se afla Farmi, alături de soția vecinului.
] -Sunteți bine ? îngăimă el, neștiind ce să spună.
-Da, până acum da. Dar ce-i cu tine ? răsună strident glasul ei.
-Nimic grav. Am căzut și m-am lovit puțin, spuse el nevrând să o sperie în acest moment. Mă ajută vecinul să mă pansez. Stai liniștită până revin. Ar fi dorit să rămână cu copilul, dar nu se mai putea ține pe picioare. Sunt puțin obosit, murmură.
-Și eu sunt cam obosită. Te-am așteptat, dar acum pot să mă odihnesc. Nu înainte să-ți povestim „minunea”.
-Ce minune ?
-Să vezi… Chiar când am născut și vecina mi-a dat copilul în brațe, o rază de soare, dar una adevărată, a pătruns în casă, pe geam, dinspre maidan, s-a reflectat în oglindă și l-a învăluit într-o lumină vie pe micuțul nostru. A fost incredibil. Un semn că destinul lui nu va fi poate ca al nostru, că el va vedea poate soarele adevărat strălucind.
Nu-i venea să creadă. Uimit, Don se gândea la cutia cu captatorul fotono-gravific care i-a fost furată. Conținea o rază de soare. Numai una; nu și-a permis mai mult. Provenea de pe stația orbitală a Companiei. O rază reală, pentru copilul său, care, o dată eliberată, dispărea în noaptea eternă a Terrei. Raza lui a lăsat urma speranței pe chipul fiului său.
Și totuși Există, își reproșă el.
George Gh. Rogoz