Gedeon și Beleaua

Nu credeam că voi trăi, într-un sens și pe asta, dar s-a întâmplat. Am murit, iar eu și subconștientul meu ne-am „trezit” transferați în altă „gazdă”. Nu am fost afectați cu nimic; gândim la fel, iar amintirile au rămas intacte. La fel și „gazda”, un om bun, pașnic. Decide și acționează fizic cum vrea. Noi am ajuns, de fapt, un fel de subconștient activ al lui, care poate oricând să poarte și un dialog logic, concret, cu el. Totul se leagă și de experiența inedită de pe Gedeon, satelitul natural al planetei Fiona, din sistemul Pars. Am rămas și acum cu regretul că nu l-am mai putut explora încă o dată pentru a-mi clarifica unele lucruri. Puteam înțelege cu siguranță mult mai multe, dat fiind și exacerbatul meu subconștient.

Amintirile mă poartă cu doi ani în urmă. O mică defecțiune la unul din motoarele super-fotonice ale navei de explorare Postilion a impus plasarea ei, pentru depanare, pe orbita planetei Fiona.

Planeta nu prezenta un interes deosebit, scanările efectuate din spațiu atestând că atât ea, cât și satelitul său natural, sunt lipsiți complet de orice urmă de viață. A fost trimisă totuși o expediție pe Fiona, pentru aprofundarea studiilor geologice și plasarea unui „semn” al trecerii noastre pe acolo.

Eu și alți patru colegi am decis să facem o escală pe Gedeon, micuțul satelit, botezat așa de mine. De ce pe el? Pur și simplu pentru că avea o orbită inedită, care-i permitea să „sară” de la o planetă la alta, „vizitând” astfel și celelalte două planete ale sistemului stelar dual.

Din curiozitae, sau de plictiseală, mai mulți membrii ai echipajului s-au artătat dornici să coboare și ei pe satelit, așa că s-a organizat o adevărată excursie acolo. S-a ales ca bază, unde a coborât naveta, o depresiune mai largă, pretabilă și organizării unor concursuri sportive. Noi am plecat să explorăm și zona muntoasă limitrofă, aflată la 6-7 ore de mers pe jos. Nu am luat echipament sofisticat, iar costumele autonome, ușoare, ne permiteau să facem și un mai intens exercițiu fizic.

Simțeam o neliniște ciudată. Teoretic nu aveam motive de îngrijorare. Biolocatorul indica net că pe o rază de cel puțin 5 Km nu există nici o urmă de viață. Am privit cu nervozitate crescută în jur; nimic. Terenul arid, rigid, cu vagi urme de praf în crăpăturile abia sesizabile ale stâncilor mate, se întindea, ușor vălurit, spre orizont, indiferent în ce parte mă întorceam.

Eram singur. Reveneam la bază pentru a cere ajutor. Ceilalți patru rămăseseră blocați în defileul de la baza muntelui. Noroc că am rămas puțin în urmă, studiind strălucirea oscilantă a unui perete stâncos lateral. Le-am semnalat și celorlalți aspectul. Am stabilit să-l cercetăm când vom reveni din canionul abrupt, în fața căruia ne găseam și care era țelul călătoriei noastre.

Nu știu dacă am simțit, sau auzit cutremurul, dar câteva stânci imense, „rupte” de o fisură aproape verticală, au „alunecat” și au blocat integral intrarea în canion. Erau deosebit de netede, imposibil de escaladat. În locul lor au rămas… tot ele; aceași stâncă mată, extrem de rigidă.

Priveam încă uimit când am auzit în microreceptorul din ureche vocea ușor crispată a lui Step:

-Incredibil. Nu am simțit nici un cutremur. Doar zgomotul steiului care s-a deplasat aproape orizontal. Voi?

-Nimic. Nici o cădere de stânci… Suntem toți? Unde-i Ron.

-Aici, afară, am răspuns. Intrarea s-a închis la câțiva metrii în fața mea. Am văzut bine. Nu a căzut, s-a deplasat practic. Puteți escalada stânca pe partea voastră?

-Nu. Ca și pereții defileului este incredibil de netedă. Vom încerca mai sus în canion. Tu poți escalada faleza?

-Nici o șansă. Cel puțin nu în zona asta și nici în cea pe care o pot vedea de aici. Nu știu cât ar trebui să ocolesc și nici nu am certitudinea că apoi pot ajunge deasupra voastră. Oricum nu am nici corzile necesare.

-Bine. Așteaptă-ne acolo. Sper că spre capătul defileului vom putea urca sus.

-Dacă are capăt, am murmurat incredul, fără un motiv aparent.

-Să sperăm. Revenim în cca. două ore; mergem maximum o oră și ne reântoarcem, dacă nu găsim nimic. Între timp studiază și tu zona.

Vocea geodezului Dost încerca să sune convingător. Neglija însă ceva. I-am spus:

-De ce să vă întoarceți? Tot nu puteți ieși pe aici. Menținem cât se mai poate legătura radio. Căutați o cale de acces în sus. Eu verific faleza spre stânga mea, cum mă uit la munte. Mai avem 5 ore de lumină. Sper să ajungă.

Mă îndepărtasem câteva sute de metrii, când vocea nervoasă, iritată a lui Dost se auzii din nou:

-Suntem blocați aici. Un perete asemănător închide calea în amonte. Nici o posibilitate de a urca pe parcurs. Ne întoarcem la intrare. Tu nu ne poți ajuta. Armele de corp nu ne sunt utile ca să putem săpa trepte în stânca asta super-dură. Va trebui să pleci imediat după ajutor. Doar pe sus ne puteți recupera.

-Am înțeles. Mă va prinde noaptea pe drum… Aveți răbdare…

Am plecat. Îi părăsisem de aproape trei ore, când starea de neliniște amintită m-a făcut să mă opresc. M-am întors iar. Nimic. Muntele se pierduse într-o ceață alb-gălbuie, departe la orizontul tot mai întunecat. Am plecat, sau mai bine spus am încercat să plec mai departe, când…

La nici zece metrii de mine o falie adâncă s-a „deschises” subit, fără nici cea mai mică urmă de cutremur. Nu era prea lată; doar cca. 20 m, dar suficient pentru a mă bloca acolo. Se întindea la nesfârșit și în dreapta și în stânga, demoralizându-mă și mai mult.

Am înjurat, cred, cu voce tare și am încercat să le comunic și celorlalți ce s-a întâmplat; nimic. Același efect ca atunci când am pătruns în zona stâncoasă și am încercat să luăm legătura cu Baza. Curios că între noi puteam. Am presupus o defecțiune tehnică neprevăzută care a diminuat raza emițătoarelor, dar inexplicabilul persistase.

Teoretic, psihologic eram destul de bine pregătit privind teama de necunoscut. Nu m-a cuprins panica, dar nici bine nu mă simțeam. Eram și singur, iar noaptea nu mai era departe. Costumul de protecție mă putea apăra de gerul aspru, dar nu și de ideile nebune din capul meu, care căutau inutil o logică a faptelor.

De regulă teoria este mai ușoară și mai greu de pus în practică. Acum era invers. Nu găseam o explicație teoretică la ceva ce se întâmplase; ceva real, vizibil, palpabil. Nici o tehnologie cunoscută, sau presupusă, nu ar fi putut asigura, fără nici cel mai mic zgomot, deplasarea unei bucăți imense de faleză și crearea unei crevase atât de lungi; și nu prin deplasarea marginilor, ci prin scufundarea a km întregi de rocă …

Să mă întorc? Nu avea rost.

Să merg înainte? Nu puteam.

Să-mi explic ceva? La fel, nimic.

Ne vor căuta probabil a doua zi, dar dacă nu o mai apucăm?…

Cum v-am spus: gândurile distrug bruma de siguranță și certitudinea. Nici eu nu eram scutit. Am încercat să-mi impun să fiu calm și am început să cuget cu glas tare, pentru a alunga singurătatea.

-Buun… Să o luăm cât de cât logic….

-A dracului logică, mi-am auzit uimit, clar, în gând, subconștientul nemulțumit.

Nu mă deranja. Îmi spuneam că vorbesc cu mine. Mi-am replicat:

-Am spus „cât de cât”, adică „oleacă”.

-Bine, atunci explică „oleacă” cum s-a întâmplat.

-Nu pot și nici nu are rost să mai încerc. Nu-mi închipui ce ar putea fi.

-Bine, atunci ștergem întrebarea de pe lista cu „ce vrem” și o lăsăm baltă. Halal logică.

Mă cam enerva cu insistențele lui.

-Cam așa ceva. Trecem la a doua întrebare, care ar fi trebuit să fie prima de fapt.

-Hai că mă faci curios.

Cam forța nota, dar fie de la mine.

-Nu cum s-a întâmplat, ci „de ce?” s-a procedat la izolarea grupei; inițial ei, iar acum și eu. Pare logic că ne-au vrut pe toți.

-De acord cu „de ce”, dar rămâne „cine?”

-Devansezi întrebarea. Să analizăm mai întâi „de ce”.

-Le plac ochii voștrii și vor să vă împăieze. Până una alta, până clarificăm „cine”, eu le zic „ei”.

-Zi-le cum vrei. Deci să o luăm pas cu pas cu „de ce”.

-De ce noi și de ce numai noi, nu și cei de la Bază? Câteva falii și ne blocau acolo. Nu puteau, sau nu au vrut?

-Ești bun câte-odată. Baza nu se află în zona stâncoasă, așa că de unde falii?

-Este posibil.Legătura radio s-a întrerupt când am ajuns pe platou… apoi a fost bună doar aici, până la apariția faliei…

-Care este înspre bază…

-Deci vor să mă reântorc?

-Nu cred. Te puteau bloca de mult. Te-au separat conștienți, voit.

-Poate ai dreptate. Puteau să mă aștepte să intru și eu în defileu și să ne captureze pe toți. Celălalt perete al capcanei era departe. M-au vrut, sau au profitat că sunt singur…

-Parțial bine. Acum pot studia comportamentul unui individ, sau unui grup. În nici un moment nu au încercat să vă ucidă și am reținut că asta te-a liniștit de la început. Revin-o asupra „capcanei” de acolo și de aici.

-Te gândești la ceva?

-Da. Noțiunea sugerează ceva fix și nu prea este așa în cazul nostru.

Spunea „nostru” cu o nonșalanță crasă.

-Corect, nu fixă, ci mobilă.

-Și „mobil” îți limitează gândirea, sugerând un „ceva„ fix, care este deplasat, sau poziționat în alt loc.

-Atunci un „ceva” care poate fi… oriunde…

-Pare mai apropiat de modul de „mișcare” al peretelui și faliei, nu-i așa?

-Deci oriunde în canion și oriunde în deșertul ăsta…

-Stâncos…

-Așa-i. Stâncos. Un deșert și un munte stâncos…

-De ce doi, sau două? De ce nu un singur „ceva” stâncos?

-Da, ea este esența și legătura dintre ele.

-Poate esența lui „ceva” și …

-„Cineva”. Un cineva tot. I-am încălcat frontierele și ne intimidează pentru că nu ne vrea aici.

-Dacă nu ne dorea ne șicana de la început, sau ne deschidea crevasa sub picioare.

-Cred că sunt stresat. Eu am și un corp în grijă, tu nu. Cugeți mai logic decât mine.

-Oricând am stat mai bine cu logica decât tine, macro-sentimental ce ești.

-Nu te da imun că numai eu știu de câte ori am suferit, aparent fără motiv, din cauza ta.

-Deviem… Revin. Supoziția trebuie luată în calcul.

-Aici, izolat, singur, stresat…

-Singur cu mine, respectiv tine.

-La asta mă gândeam și eu.

-Faci progrese. O faci mereu? Partea cu gânditul.

-Ia nu mai insinua atât. Gândesc mereu.

-Perfect. Ia ce am spus de fapt: gândești mai mult acum, aici…

-Normal. Crezi că…

-De ce nu. Faci ce vrea și unde vrea el; să-i zicem așa, că tot e unitar.

-Deci un răspuns posibil la întrebarea noastră ar fi că ne ține aici ca să gândim, ca să vadă cum o facem și la ce concluzii ajungem.

-Dacă ne studiază, poate că și încearcă să intre în contact cu noi. Probabil nu poate direct. O face poate prin noi; să deducem noi singuri cine și ce este…

-El doar te stimulează pe tine… Deși este ceva viu, inteligent, are o cu totul altă structură mentală, fără idei abstracte și cuvinte-vorbe, ci doar realități, fapte.

-Mai vi de-acasă. Sună rezonabil. Ne-a recunoscut ca inteligențe vii și încearcă să ne cunoască.

-Dacă putea, ne influența gândirea până acum.

-Deci nu poate. Simte însă ceva.

-Nu înțelege ce spunem, dar poate percepe probabil efectele. Vede ce facem în orice clipă și analizează …

-Și ce facem? Stăm.

-Acum, ca să cugetăm. Eu am ajunsă însă la o concluzie.

-Bună, rea?

-Sper că bună, altfel nu văd cum putem pleca.

-E o soluție, sau o idee?

-Riscantă, dacă mă înșel. Spuneai că nu ne-a dorit moartea.

-Cu siguranță; hai să spunem aproape sigur, totuși.

-Deci nici acum nu și-a schimbat opinia.

-Nu văd ce motive ar avea.

-Deci dacă murim din vina lui…

-Nu cred că ar dori. Altfel nu ar fi avut rost „izolarea” noastră.

-Nu crezi, sau ești sigur? Mă bazez pe intuiție, deci pe tine acum.

-Scrie-ți atunci și epitaful: „mort din intuiție”; pentru orice eventualitate. Am înțeles ce vrei să faci. Dacă tot trebuie să mori, de ce nu acum? Corect, deși nu mă prea încântă soluția.

-Tare mă mai încurajezi.

-Vorba umanului ancestral: „Curaj găină că te tai”

-Mai avea și vorba: „Bună-ziua ți-am dat, belea mi-am căpătat”.

-Tac atunci, dar în ultimele tale clipe să nu-mi mai ceri să-ți reamintesc toată viața că nu o fac. Eu mă împac cu gândul, așa că și tu poți să spui că mori cu conștiința împăcată.

-Clar. Deci intuiția?

-Fă pasul decisiv.

M-am îndreptat spre crevasă și am făcut pasul… spre moarte… sau spre cunoaștere și înțelegere; nu o strângere de mână cu o altă formă de viață, ci un picior aruncat în gol.

Am intuit bine, spre norocul nostru. Instantaneu, fundul crevasei s-a ridicat și mi-a susținut piciorul. Am făcut și pașii următori, nesesizând nici o fisură pe fostele margini ale faliei. Am sperat că el este un tot unitar, viu, inteligent, care va înțelege că gestul meu nebunesc vrea să dovedească și un alt lucru esențial: nu teamă, sau suspiciune, ci încredere.

Am ajuns teafăr la Bază. Pe drum am mai discutat mult cu „beleaua” mea de subconștient. Am ajuns la concluzia că și colegii mei s-ar fi putut salva singuri, dacă… Prea mulți de dacă. Putea să le dea drumul când mi-a permis mie să plec, sau poate dorea să vadă cum vom proceda ca să-i salvăm, sau poate, în mentalitatea lui practică, considera că are dreptul la viață doar cel care și-l câștigă, sau…sau…

Nu-i eliberase. I-am recuperat a doua zi cu o fotodină de urgențe; gravidinele nu funcționau în zona stâncoasă. Instinct de conservare, sau alt test?

Am discutat în contradictoriu pe temă cu ceilalți. Am fost acuzat că am avut o iluzie optică, un fel de „fata morgana”, cum se mai întâmplă în deșert, în condiții de stres extrem. Am părăsit cu regret satelitul, cu dorința expresă să revin cu prima ocazie; peste 2-3 ani, după ce reveneam din expediție.

Din păcate, după cum vă spuneam, am apucat să mor înainte de a-l revedea. O maladie necunoscută, evolutivă, care nu a putut fi tratată, mi-a „măcinat” treptat trupul, așa că moartea nu m-a luat prin surprindere. Până aproape în ultimul moment nu am știut de capacitatea mea și a belelei mele iubite de a ne „translata” în altă conștiință, ca subconștient activ, autonom și integrabil.

Noua mea „gazdă”, cel ce a scris aceste rânduri, mi-a promis că voi revedea, prin el, satelitul și pasagerul lui din altă lume.

-Sau pasagera, susură insinuant beleaua mea, de care nu scăpasem nici chiar când devenisem ca ea.

Mi-ar fi plăcut să fie o ea; complexă și sentimentală… Să o reântâlnesc… Cea de pe satelit, bine-nțeles.

-Iar omiți o întrebare: „dacă?”

-Ce? Dacă gazda noastră va avea timp, dacă va putea pleca, dacă nu va muri, dacă și iar dacă.; zeci de dacă. La ce te referi?

-Dacă va mai fi acolo? Era vie.

Iar m-a enervat. Iar avea dreptate.

George Rogoz