Aura urii

Dacă nu l-aș fi cunoscut personal aș fi considerat, ca mulți alții, că totul nu este decât un alt gen de poveste, aprinsă de imaginația lungilor nopți de campanie.

Nu „sărea” cu nimic în ochi. Era un soldat banal, într-un război la fel. Nu s-a remarcat niciodată, până atunci, prin fapte deosebite, ca să nu spun și extraordinare. Nu era nici mai bun și nici mai rău ca noi ceilalți, aleși, sau oropsiți ai sorții.

A fost dat dispărut în misiune aproape o lună. Nu s-a mai reântors niciunul din echipa de cercetare din care făcea parte. A apărut singur, mai mult mort decât viu, cu lacune mari în ceea ce relata.

Au fost atacați de dușman și uciși toți, cu excepția lui și a unui camarad. Au fost luați prizonieri, încătușați, încarcerați, înfometați și psiho-torturați zile în șir într-un buncăr subteran, străpunsă adânc în munții pe care-i vedeam la orizont. Colegul său nu a mai rezistat și și-a zdrobit capul de un colț de stâncă. El se „pierdea” intenționat în neguri și amintiri, încețoșate de durerile intense, surde, sau acute, neprevăzute și de durată. Nu-și amintește multe zile. Nu știe de ce l-au dezlegat și l-au îngropat sub un morman de pietre, dar noi am presupus că a fost vorba de o moarte clinică, sau de un creier afectat definitiv, devenit inutil pentru ceilalți. Norocul lui a fost că „groapa” a fost o fisură în stâncă, acoperită apoi cu pietre și bolovani și nu cu pământ. Când s-a trezit îngropat a intrat în panică, dar și-a revenit, moartea refuzând să-l ia și să-l odihnească-n pace. A mișcat piatră după piatră, reușind să scoată o mână mai la suprafață. Noroc că nu-l îngropaseră prea adânc; treabă de mântuială făcută de soldați plictisiți. A împins cu greu, dinspre exterior, în lateral pietrele, zdrobindu-și degetele, dar a fost ținut în viață de speranță și de durerile ascuțite. Nu știa precis după cât timp a reușit să scape, fiindcă a leșinat de câteva ori. Pe drum s-a hrănit cu lăstari, rădăcini și un fruct uscat, amar, asemănător jirului.

După o săptămână de spitaliare s-a reîntors în compania noastră, pentru a continua lupta.

Era un război de uzură. După aproape zece luni, din cei 3000 de infanteriști stelari, mai mult de jumătate pieriseră pe lneta RT-1667. Nu ne puteam baza pe întăriri decât peste 3-4 luni. După mai puțin de șase luni de lupte, din aero-portoarele noastre de cercetare și atac nu mai rămăsese nici unul funcțional. Nici ceilalți nu se puteau lăuda cu prea multe, întrucât ni le-am doborât reciproc, cu o eficiență dezarmantă, demnă de o cauză mai bună. Ale lor erau mai rudimentare, dar mai multe. Ne luptam cu ei pentru dominarea unei planete nesemnificative, pentru noi, dar interesantă strategic pentru alții; și nu numai. Singura consolare era că și ei se simțeau la fel, deși își permiteau să moară mai mulți. Noroc că micul continent atacat de noi era foarte muntos, cu păduri dese, de nepătruns, care asigurau o protecție sporită. Veștile de la celelalte contingente aflate în conflicte mult mai intense pe celelalte patru continente erau la fel de alarmante. Dacă întăririle aflate „pe drum”, după cum ni se mai comunicase anterior, nu soseau la timp, eram „în găleată”, cum se spune. Se vehicula și în scop propagandistic probabil, ideea unei capitulări totale a lor; ne ridicase puțin moralul, dar mulți nu mai credeam în tot ce zboară.

Cam în perioada acelei „depresii generalizate” s-a reântors și Pâcă, cum îl poreclisem noi. Numele reale nu prea aveau importanță; până la deces, când mențiunea trebuia operată corect în evidențe.

Nu mai era același om, deși încerca să se comporte cât mai normal în relațiile cu ceilalți. Se zvonea că era „însoțit de o aură de jale”, căci asta lăsa el, la propriu, pe unde trecea. Nu trecea o zi fără ca el să nu fie în centrul unor altercații, care degenerau în bătăi, iar apoi în crime; de autoapărare, desigur. Mulți începuseră să-l evite; eu nu. Se atașase mai mult de mine pe parcursul celor câtorva expediții efectuate anterior împreună. Când era singur, mă căuta și era liniște. M-am convins în câteva rânduri că niciodată nu provoca el direct altercațiile și nu era amestecat personal în dispute. Sună cam aiurea, dar asta a fost la început impresia, apoi certitudinea mea.

Ce se întâmpla de fapt? Pur și simplu totul „exploda” în momentul în care apărea el în mijlocul lor, sau chiar în apropierea lor, la 10-15 m distanță, iar conflictele nu mai puteau fi oprite. Fără motive aparente izbucneau certuri și altercații violente. Cei care încercau să le aplaneze se trezeau implicați direct, necontrolat, cum a fost și cazul meu. Pedepsele „curgeau”, iar morții se adunau; într-un fel în contul lui.

Ceea ce părea întâmplător la început, a devenit treptat suspiciune, iar apoi certitudine. Doar cât timp el era încarcerat într-o cămăruță din buncărul subteran, construit în grabă, era liniște la suprafață. Dar și acolo, după ce erau să se împuște între ele, santinelele au fost retrase la o distanță mai mare.

Nimeni nu mai dorea să se apropie de el; devenea treptat un paria. Nu tot ce i se punea „în cârcă” era adevărat. Nu puține au fost cazurile în care frustrările reținute mult timp s-au exteriorizat brusc, vizând colegi, sau șefi direcți. Li se acordau brusc circumstanțe atenuante și erau doar pedepsiți. Dacă ar fi fost doar aceste situații m-ar fi dus gândul la o „făcătură” a lor; erau însă și celelalte cazuri, inclusiv cele în care am fost implicat direct, cu, sau fără voia mea. Nu eram nici eu un sfânt și puțini erau cei care-mi căutau pricină fără motiv și inconștienți cei care mă atacau direct. De trei ori am stat la carceră din vina lor și a mea; de fapt a lui, a prezenței lui acolo.

Se impunea o concluzie logică: el era generatorul, sau purtătorul unui câmp psihotronic degenerativ, cum l-a denumit cineva. Aura accentua și intensifica orice urme de ură și răzbunare latente.

-Îți dai seama? Tu ești cauza a tot ceea ce se întâmplă. Tu le-o transmiți. Ai încercat să-ți contolezi impulsurile agresive? l-am întrebat când am ieșit a doua oară de la „răcoare”.

-Din păcate nu ține de mine. Nu simt nimic agresiv la adresa nimănui, dar toți din jurul meu devin sălbatici, incontrolabili. La început, când am încercat să-i temperez am devenit ținta lor. Ce, ție ți-am făcut ceva? S-au luat ceilalți de tine, îți amintești? Iar apoi ai sărit tu la ei.

Avea dreptate și am recunoscut.

-Da, dar nici eu nu mă simțeam prea bine. Ce este ciudat, este că acum, cu tine, eu nu simt nimic deosebit; agresiv.

-Ai sesizat bine. „Alergia” apare doar când sunt mai mult de două persoane în jurul meu. Am verificat. Niciodată nu sunt probleme când am un singur partener de discuție. Cum explici asta?

-Nu știu. Doar dacă ai fost „condiționat” de cineva. O persoană trebuia să discute „în pace” direct cu tine, pentru a te putea „prelucra”. Tu trebuia să fi liniștit și receptiv la sugestiile lui, iar el calm, ca să ți le poată inocula.

-Dar unde și când?

-Amneziile tale temporare din timpul torturilor. Un organism și un psihic chinuit receptează mult mai ușor stimulii de ură și răzbunare. Le-au acumulat sistematic în tine.

-Ceva din subconștient îmi spune că ai dreptate. Asta explică multe. Nu pot însă să nu mă întreb: au finalizat totul atunci, acolo?

-Ce vrei să spui?

-Aici nu mai trăiesc în mediul lor, ci al meu. Moartea unui camarad mă poate afecta și în sens invers, nedorit de ei. Nu puteau să nu se gândească la asta.

-Un risc asumat probabil. După o perioadă de „consum” intens s-ar putea să-ți revii.

-Și ei mă pierd?…

Brusc mi-am dat seama la ce se gândea.

-Dacă nu doreau să te „scape din mână” înseamnă că te-au urmărit permanent…

-Dar dacă și eu le transmit ceea ce simt, sau văd?

-Spionaj, pe lângă demoralizare?

-Posibil; și distrugere…

-Ai mai discutat cu cineva aspectul?

-Nu, ești primul.

-În psihoza asta dacă afirmi așa ceva o vor considera ca o recunoaștere și…plutonul de execuție…

-Dacă am dreptate, nu crezi că ar fi soluția cea mai bună?

-Nu. Cât timp ești singur, sau doar cu o persoană, ești perfect normal.

-Dar dacă sunt controlat în continuare?

-Nu cred. De regulă unui spion nu-i atașezi clopoței și nu-l plimbi cu ei, ca să deranjeze toată lumea. Te folosesc ca „armă” de conflicte interne.

-De câteva ori m-am gândit și la sinucidere, dar nu pot să concep acest lucru. Crezi că este și mâna lor?

-Posibil, ba chiar probabil.Te vor viu cât mai mult timp. Aici însă, nu și în altă parte.

-Dar unde să plec? Cu „darul” meu nu voi fi nicăieri bine primit, iar ca un pustnic, singur, nu vreau să trăiesc.

-Mai gândește-te. Ai o șansă să-ți reiei viața de la capăt. Ști filozofia mea: „Nici un drum nu se termină; doar continuă altfel”.

-Nu mă interesează acest „oriunde”. Prefer să mor aici, dar până atunci voi provoca prea multă jale… Nu știu ce să fac ca să nu mai fiu unealta lor docilă.

-Ar fi o variantă să-ți mai speli din păcate și să le dai și lor o lecție…

-Spune! Orice este mai bun decât singurătatea, sau blestemul meu.

-La ei, acolo.

-Să mă reântorc? Nu, imposibil.

-Nu neapărat acolo, dar oriunde, pe lângă ei.

-Vor încerca să mă recupereze și… Nu vreau să mă gândesc. Mai bine mor.

-Nu să te predai.

-Tot nu înțeleg.

-Să le plătim cu aceași măsură. Ură au vrut, ură să le oferim. Cât suntem doar noi doi, ești perfect calm. Dacă ne apropiem discret, nevăzuți, suficient de aproape de ei, vom savura noi reacțiile lor ostile și modul cum le clarifică între ei. Cât timp sunt ocupați cu răzbunările personale, ne vom putea retrage la fel de discret. Putem viza patrulele lor, sau chiar avanposturile lor de la poalele muntelui. Putem oricând să cerem să plecăm doar noi doi în cercetare. Vor fi chiar bucuroși să mai scape de tine. Eu oricum nu par prea sănătos…

• De mine nu-mi fac probleme; într-un sens. I-am răzbuna și pe cei morți inutil. Tu însă riști prea mult și nu știu dacă pot accepta asta…

Ezita și-l înțelegeam. Nu teama de moarte-l oprea. Puțin poate grija pentru mine, dar mai mult perspectiva sumbră a unei noi captivități. Cu un curaj pe care i l-am apreciat, a luat decizia pe loc.

-Este o datorie de onoare. O facem, dar cu o condiție: dacă sunt rănit grav și cred că nu pot să mă sinucid, nu mă lași viu în mâinile lor.

Mă punea pe mine acum într-o situație delicată și dificilă, dar îl înțelegeam.

-De acord. O fac, dar cu aceași condiție. Nici eu nu vreau să ajung cobaiul lor și să trec prin ce ai trecut tu. Ce spui?

-Pentru tine ar fi mai ușor; sunt vinovat și periculos. Pentru mine… Ne-am înțeles, deși îmi va fi mai greu. Cum facem?

-În principiu este simplu. Tu trebuie să te apropii singur de ei, până la distanța optimă. Eu va trebui să te „acopăr” permanent, dar voi fi mai departe. Nu este bine ca la primul contact cu o a treia, sau alte persoane, să fim împreună; cunoști reacțiile și mi-ai făcut și tu destule, ca să răbufnesc subit.

Am stabilit detaliile concrete ale primei deplasări. Nu am confiat nimănui planul nostru real.

De ce a acceptat el atât de repede o cale care ducea cu siguranță, mai devreme, sau mai târziu, spre o unică finalitate și de ce a insistat ca șefii noștrii ierarhici să nu afle nimic despre intențiile noastre? Simplu. Deja „cazul” lui era cunoscut „forurilor superioare” civil-militare. Unele zvonuri, care de regulă se adevereau întotdeauna, se refereau la proxima lui „retragere”, în interesul serviciului, la Baza Centrală de Intervenții, unde își desfășura activitatea și Corpul de Cercetări Paranormale Intermilitare. Tratament de vindecare, sau ameliorare, comentau unii; nu credeau nici ei. A respins clar ideea.

-Nu au nici un interes să mă vindece. Sănătos nu le sunt util; afectat, da. Am fost odată cobai. Nu vreau să-mi sfârșesc viața la fel, chiar dacă mi se spune că este pentru o cauză mai dreaptă. Gratiile prietenilor nu diferă de cele ale dușmanilor.

I-am dat dreptate, convins și eu, ca și el, că era condamnat pe viață de „darul” lui, indiferent pe ce parte „juca”. De el ținea doar modul cum își va alege sfârșitul; mai repede, în libertate, sau mai târziu, în captivitate…sub cerul înstelat, sub frunzișul codrului… sau cu electrozi pe cap într-un salt-mortal de la etajul unui laborator super-dotat. Mă gândeam la noi: oare unde începe și unde se termină „latura umană? Dacă la început nu mi-am pus niciodată întrebarea, totul fiind subordonat supravieșuirii cu orice preț, acum parcă noțiunea începea să prindă contur; vag, dar totuși…

Prima încercare o putem considera un succes aproape deplin. Am ales o mică întăritură fortificată deasupra unui versant abrupt, la poalele unei faleze stâncoase din munte. Noaptea, am urcat pe firul văii și, după o scurtă ascensiune, el s-a apropiat de zidurile exterioare dinspre stâncă, unde nu putea fi depistat de cei din interior. Eu am urcat pe celălalt versant al văii, ca să pot menține contactul vizual cu el; protejare și… condiția. Luneta cu amplificator cvasi-integral de lumină îmi facilita acest lucru; la fel și arma atașată la ea.

Am rămas până spre zori, ascultând și „savurând” strigătele și focurile de armă care au răsunat ore în șir. Nu știu la ce s-a gândit el în tot acest timp. A rămas tăcut până acasă. Mi-a fost, la un moment dat teamă. Dacă era condiționat să nu-și ucidă stăpânii? Dacă-l controlează încă. Mă înșelam. Era pur și simplu afectat de morțile inutile.

Nu i-am informat cu nimic pe șefii noștrii. Plecasem doar într-o misiune de rutină, de supraveghere a liniilor inamice.

Succesul ne-a dat curaj. După câteva zile, când s-a ivit prilejul, am „atacat” din nou aceași fortăreață. Doream să-i facem să creadă că locul este blestemat și să renunțe la avanpost; era și o „lovitură” tactică, demoralizatoare și pentru ei.

Am fost prea siguri pe noi, au avut ei suspiciuni, sau pur și simplu au fost mai vigilenți și au detectat prezența noastră cu bio-locatoarele portabile. Cert este că, după instalarea mea între două stânci, pe versantul abrupt, o patrulă de recunoaștere, cu bine-cunoscuții ochelari în infraroșu la ochi, a apărut pe povârnișul de deasupra mea și a deschis focul. Ne-au reperat pe amândoi. El a fost atins de primele salve automate.

Pulberea de piatră mi-a sărit în ochi, sugerând o primă ratare, „la fir de păr”. Nu mă așteptam la un atac din spate și de sus. M-am rostogolit sub o stâncă și am privit dincolo, spre cel rănit. S-a întors cu fața spre mine și, convins că-l vedeam, a zâmbit crispat, cu o mână la piept și cu cealaltă ridicată spre cerul negru, reamintindu-mi promisiunea. Era în focul armelor și nici nu încercase să se adăpostească, sau să se retragă; nici nu prea avea unde. Șansele să coboare viu în valea împădurită, chiar și nerănit, sub focul dușmanilor, erau minime. Îl priveam înghețat prin luneta neagră. A mai fost atins odată la șold, apoi focul asupra lui a încetat. Erau siguri că-l ”au” și-l doreau probabil viu acum. Cu greu, s-a sprijinit de stânca aspră, a îndreptat mâna spre mine și apoi în sus, ca pe o ultimă dorință. Acolo dorea să ajungă, cu sprijinul meu, singurul lui prieten, încă în viață.

Nu credeam că o să ezit când i-am făcut promisiunea. Speram în sinea mea că poate nu va fi cazul; sau este mai ușor să promiți decât să faci…

Zgomotul unor pietricele ce alunecau de sus m-a făcut să-mi dau seama că nici ceilalți nu renunțaseră la mine și căutau unghiuri mai potrivite pentru a-mi spune din nou „bun venit”, în limbajul mortal al armelor. Timpul nu curgea în favoarea mea.

Un „adio”, spus într-un scrâșnet de dinți, a însoțit pocnetul sec, amortizat, al puștii cu lunetă. Încărcătura explozivă nu l-a iertat. I-a adus liniștea mult dorită, dar din păcate eternă. L-am urmărit tulburat, cu ochiul lăcrimând, probabil din cauza pulberii de piatră, cum se prăbușește încet, încet… definitiv… din lumea asta. A rămas acolo…

Nu plecasem la o luptă deschisă, așa că nu eram înarmat adecvat. Nici nu aș fi avut prea mari șanse într-o confruntare directă. Tăcerea și întunericul erau aliații mei.Din câteva salturi, cu riscul de a fi atins, am dispărut din câmpul lor vizual. Se așteptau să cobor de-a lungul văii, în direcția taberei noastre. Am ales să urc, într-un ocol ușor, chiar în direcția din care veniseră ei.. Am avut noroc. Ei se răsfiraseră și „măturau” panta spre vale, fără a lăsa pe nimeni la nivelul crestei. Am coborât pe cealaltă parte, cu direcția tot la „deal” și am mai trecut o culme împădurită. Cunoșteam din hărțile scanate zona. Pe cea de a treia vale m-am îndreptat spre casă.

Un sec „mort în misiune”, scriptic, urmat de un „mai bine”, verbal, au fost singurele mențiuni oficiale la adresa unui soldat și bun și rău și curajos.

Nu i-am găsit trupul, deși l-am căutat ulterior; după câteva luni.

Din motive strategice, pe care le-am apreciat cu toții, ni se ordonase să așteptăm resemnați, cât mai inactivi, pentru a nu fi decimați integral, întăriturile. Au sosit aproape la timp, inclusiv cu aeroportoarele atât de râvnite. Am cucerit și fortăreața blestemată. I-am căutat peste tot trupul, dar nu l-am găsit. Ca de obicei, am studiat și documentele capturate, dar nu am găsit nici o referire la el. Am rămas cu supozițiile. Mă bucuram, într-un fel, de certitudinea morții lui. Dacă l-au îngropat era bine. Dacă l-au dus în altă parte, nu-l mai afecta…

Îmi dădeam seama ce puțin l-am cunoscut. Nu știam nici măcar dacă era sau nu credincios. Am scrijelit totuși o cruce pe stânca de care s-a sprijinit cînd „ne-am luat rămas bun”. În loc de nume am scris doar un simplu: „OM”. Asta a fost el în final; poate nu în primul rând. Cu siguranță a fost și fiu, sau poate și tată; nici eu și nici ceilalți nu știam nimic.

Atunci m-am convins definitiv că noi, cei din „Infanteria Stelară”, nu contam pentru nimeni ca nume, ci doar ca număr. Și totuși, ca și el, mulți am rămas „oameni” chiar și sub „aura urii”; nu a lui, ci a războaielor binecuvântate.

George Rogoz