Pic de Soare

Se plictisea. Lucru incredibil, în concepția tuturor celorlalți. În vâltoarea clipelor, la propriu și la figurat, în intensitatea trăirilor ca intensitate și extindere, în dinamica neprevăzutului prezent și viitor, în satisfacțiile extreme estimate, sau surprinzătoare, în totul tot al unității global-plasmatice, nimeni nu l-a înțeles pe micuțul Pui de Soare când a decis să-i părăsească.

-Ești un zeu printre zei, în Zeul Total, preamărit și preaslăvit. Singur vei fi un nimic, un pic de soare…Și așa i-a rămas numele: Pic de Soare.

-Dar acolo, departe, este o altă viață; o simt difuză, dar arzătoare, în ceața depărtărilor.

-Nimeni nu a venit de pe acolo să ne relateze ceva, îi reproșau toți.

-Nimeni dintre ai noștrii nu a plecat și nu s-a întors să ne povestească, replică el.

-Dar ei trăiesc prin noi, zeii lor, acolo pe globul lor rece, secătuit de fluidul plasmatic de viață.

-Recunoașteți deci că există și o altfel de viață.

-Trăire, nu viață; existență, nu evoluție; dezvoltare, nu progres; expansiune naturală, nu inteligență. Și totul doar prin noi, fără de care ar fi nimic.

-Dar sunt. Infinit de mici.Picronii planetari au apărut fără a-i crea noi.

-Dar noi le-am oferit esența vieții lor: lumina și căldura.

-Și stelele surori le-au dat lumină.

-Orgoliul lor de a-și face simțită prezența. Nimeni dintre noi nu se amestecă, fără consecințe dezastruoase, în familiile altora.

-Este un sistem sclav astro-planetar totuși.

-De ce sclav? Nu-i cerem să facă nimic pentru noi.

-Dar nici nu-l lăsăm să plece-destrame.

-Ca și fiii-frații noștrii rătăcitori, pierduți în firgul-moarte siderală. Îi ajutăm cât putem. Vrerea Timpului și a Eternității îi îndepărtează de noi, dar poate vom reuși odată să-i atragem pe toți și să revitalizăm Originile.

-Dacă nu murim-răcim toți până atunci.

-I-am fi putut recupera de mult, printr-o expansiune quarq-ică, dar bătrânii nu au apreciat-o ca oportună. Alții au făcut-o și-i cunosc un cosmos întreg.

-Dar au dispărut. Au lăsat în urmă doar pustiu și jale. Viața s-a stins în fii lor, care rătăcesc, pierduți, ca miliarde de corpuri reci.

-Așa vei ajunge și tu. Singur nu poți rezista.

-Este o variantă. Am exersat. Pot să mă mențin în mine, recirculând și nu difuzând energia. Oricum ei nu au nevoie de ea. Ar fi mult prea multă deodată și i-ar distruge. Mă voi gândi la o soluție.

-Vei fi singur, fără ai tăi.

-Nu. Voi veți fi întotdeauna alături de mine; vă voi vedea și vă voi simți. Voi putea să vă comunic tot; veți vedea prin mine. Pe ei, pe cei „amorfi” îi simt însă. Nu știu cum și de ce, dar ceva mă atrage implacabil acolo, spre ei.

-Spre toți? Nu-i poți aduna. Sunt prea dispersați.

-Nu, doar spre ceva mic, foarte mic, un minuscul nimb de durere-iubire-plăcere. Nu știu ce înseamnă cuvintele pe care le „aud”, dar senzațiile sunt indefinibile.

-Noi de ce nu le percepem? De la ei, sau de la tine. Înseamnă că nu există cu adevărat și că sunt propriile tale închipuiri.

-Poate, dar sunt prea puternice, plăcute, inedite și incredibile. Și toate sunt legate de acel „ceva” mic și drag. Altceva mă lasă la fel de cald, dar pentru el simt răceala singurătății și adierea dorului în frisoanele așteptării.

-Te răcești? Este oare un alt simptom necunoscut al morții siderale?

-Nu. Fierb mai intens în mine, iar forța și vitalitatea mi-au crescut.

-O negație pozitivă. Depășește logica străbună.

-Poate există și alte logici necunoscute nouă.

-Logicile nu ar trebui să se excludă una pe alta.

-Complementare poate…

Găsea la orice un răspuns. Nu a ascultat de sfaturile lor și a plecat; un pic de soare, un glob strălucitor, uimitor în nemărginirea întunericului. Trăia senzații pe care nu le mai cunoscuse vre-odată. Cea a unicității-singurătății în negurile abisale îi crea frisoane de teamă-fericire-mândrie inefabile.

Cu generozitatea exacerbată, pe drumul spre planeta albastră, pe care în limbajul lor o denumise „Născuta”, împrăștia lumină și căldură excesivă, ce depășeau spiritul de autoconservare propus-impus.

Cu logica-i ancestrală și-a dat seama că sentimentele-senzații îl fac vulnerabil-irațional-iresponsabil. Trebuia, dar nu învățase încă să le controleze; sau nu putea? Ideea i se strecură obsesiv în memo-neuro-atomi, sugerând un posibil eșec.

Eșec, dar la ce?

Nu-și propusese nimic de perspectivă. Căuta doar satisfacerea sentimentelor dor-iubire necunoscute, inexplicabile și implacabile. Curios că nu dorea clarificarea lor, cum ar fi fost normal, ci satisfacerea lor, sau a lui, sau… Simți pericolul. Gândea în alți termeni. Nu mai cugetă pe moment…

Oamenii erau înspăimântați. Panica se generaliza.

Ohm și Geema savurau triumful și teroarea. Experimentul lor reușise. Probabilitățile imposibilului excludeau orice coincidență. Un strop de soare se desprinsese din uriașul părinte și se deplasa implacabil, mortal, spre ei, la sugestia senzo-psihică geberal-colectiv-comună, a lui și mai ales a ei. Ea era „sursa” și emițătorul, iar el, amplificatorul-focalizator al tuturor celorlalți implicați.

Mulți au crezut că ea glumește când și-a prezentat Teoria Vieților Solare și a propus inițierea experimentului „AVE-EVA”.

-De ce nu Adam? au comentat ironici unii, care oricum nu agreeau ideea.

-Pentru că masculin-neutru reprezintă generalitatea, iar femininul particularitatea care-l generează și căreia generalul nu i se poate opune-împotrivi; gândea și ea dual… Insistase.

-Dacă el-ei există, atunci nu le cunosc pe ea-ele și nici tot ce este legat de sento-senzo-problemă.

-Să admitem ideea, acceptaseră unii din plictis-oboseală, polito-respect, sau pentru că nu prea aveau ce face. Cum poți transmite însă o sento-senzație de iubire și dor de revedere-împlinire, dacă nu o ai față de el-ei? Minciuna și falsitatea o fac imposibilă.

-Dar eu o am. De mică iubesc soarele. Mi l-am imaginat în fel și chip…

Roșise brusc, așa că suspiciunea era inevitabilă:

-Și sexual? întrebă serios-gelos Ohm, pretendent-prietenul ei.

Evită un răspuns direct, roșind iar ușor.Unii au observat, dar nu i-a interesat și invers.

Ca de obicei, cum se spune în popor, s-au discutat multe vorbe. În final, experimentul „hai s-o facem și p-asta”, în sensul corect, desigur, a început. Mulți aveau ce aveau cu și pentru ea, dar cu soarele nu se puteau-pune compara. A fost poate doar o ocazie să stea mai aproape de ea, că merita. Totodată puteau stabili-vedea ce poate ea, că tot ce ar fi putut ei știau.

Nu a fost rău. Se forțau, sau nu și-i transmiteau ei diversele lor senzații-sentimentale, sau sentimento-senzații proprii, personale, sau recepto-percepute și retransmise fără perso-prelucrare.

Ce era în capul, inima și sufletul ei nu se mai știe; nici noi și nici ea probabil; cu certitudine, bine-nțeles.

Faptul că nimeni nu a crezut în reușita experimentului se explică prin alt fapt, cel că tot nimeni nu s-a gândit, ca să nu spun și analizat-estimat, consecințele. Doar când l-au văzut-înregistrat pornind și călătorind și-au dat seama de catastrofa pe care un pic de soare plasmatic o va provoca dacă ar lovi-atinge planeta lor. Calcule peste calcule au demonstrat inevitabilul cataclism… Și a început goana părăsirii planetei, a refugierii în grote și buncăre subterane, în mine și etc.

Doar cei din Cultul Soarelui îl așteptau cu drag, ca pe Izbăvitor. Pe ea o „adoptaseră”, fără un acord explicit, ca „iubita-solar-eternă” a tuturor și o botezaseră Geema-sol; tot ce era cu „sol” în coadă era onorific.

Doar ea și Ohm cugetau încă logic.

-Dacă el, Strop-Pic de Soare vine la chemarea ta-mea, înseamnă că judecă și simte. Sosirea lui nu poate fi asimilată cu impactul unui asteroid, sau comete. El „vine” la tine-noi și deci, teoretic, nu ar face nimic care să ne distrugă.

Și-au împărtășit reciproc ideea și s-au îmbrățișat, tot reciproc, de bucurie; cel puțin că pot gândi la fel.

Pic de Soare, în zboru-i avântat, a simțit asta și nițică greață. S-a clătinat puțin, dar a trecut peste senzația de mai sus și a continuat drumul-calea.

Orele treceau. Se lăsase seara și, fără comparație cu Luceafărul, un pic de soare strălucea intens pe cer.

Îngrijorarea se citea pe fața lui Ohm când spuse:

-Nu și-a schimbat viteza. Doar o simplă perturbare.

-Am văzut aparatele.

-Chiar dacă frânează la timp, impactul cu atmosfera, pe care el nu o cunoaște…

-Așa-i. El nu știe ce-i aia concentrație de oxigen.

-Iar contactul cu solul, apa, vegetația…la temperatura lui… Ce a fost oare în capul nostru?

-Părea atât de frumos…

-Zilnic se sinucid milioane de oameni, individual, cu familiile, sau în grupuri. O să-i avem pe conștiință.

-Poate ne-am înșelat și are altă „destinație” și nu a fost decât o coincidență că s-a detașat la solicitarea noastră.

-Exclus. L-am chemat și vine. Ce șansă pentru cercetare și neșansă pentru umanitate.

-Parcă regreți.

-Tu nu?

-Tot sper că este viu și va găsi o cale să conviețuiască el cu noi.

-Nu la dimensiunile și temperatura lui. Privește realitatea așa cum este: un glob de „pară și foc” va distruge planeta care va exploda, sau se va transforma într-un alt soare, perturbând întregul sistem,

-Iar noi vom fi o părticică din el, cu Pic de Soare alături de noi; așa-l cheamă.

-Ca entitate, sau difuzați în noua stea.

-Dar împreună.

-Aiurezi. Noțiunea de îpreună nu există. Chiar și așa, ai putea accepta asta? Cu miliardele de morți inutile?

_Ei nu-mi spun nimic; el da.

-Nici eu?

-Ce-i cu tine?

-S-o lăsăm baltă. Bine ar fi dacă ar intra și el „la apă”. Trezește-te! Țipă realitatea. Noi nu putem trăi ca plasmă și nici el ca materie amorfă. Asta este, îți place, sau nu. Nu credeam că se va ajunge până aici., dar acum sunt convins că am fost doi nebuni; mai ales unul dintre noi.

-Eu, nu-i așa? Pentru că m-am îndrăgostit de el și nu de tine. În vis putea lua orice formă doream. De ce să nu o facă și în noua realitate. Poate el mi-a transmis asta., sau… Nu, nu cred…

-Parcă mai vii de acasă. Recunoști pericolul deci?

-Da, dar nu și soluția.

-Nu poate fi distrus în spațiu. Viteza și temperatura lui fac ineficiente rachetele; cel mult l-ar „realimenta” și l-ar face și mai periculos.

-Atmosfera?

-Parțial, cu același efect destructiv.

-Noi?

-Arme noi?

-Nu, noi doi.

-Să-l oprim? Glumești. Nu putem, direct, fizic; doar să-i cerem să o facă el. Nu i-ai transmis niciodată însă idei, ci doar dorul de a te vedea și a fi cu tine.

-Îl doresc și îl vreau cu adevărat. Un soare al meu, numai al meu…

-Cu tine inexistentă. Am mai discutat asta. Un refuz al tău de a nu-l mai vedea nu este suficient de intens ca sentiment pentru a învinge dragostea. Mă uit și la mine. Trebuie ceva mai puternic decât iubirea și nu prea văd ce.

-Ura? Dar nu-l pot urâ.

-Nu, nici ea. Stai, cred că am găsit ceva; ce ți-e și cu practica… Nu, nu ura, ci gelozia… Iubirea și gelozia duc la cele mai crunte sacrificii.

-Să-l fac gelos? Pe cine? Pe tine? Atunci va dori și mai intens să distrugă planeta și pe noi doi cu ea.

-Atungi gelos pe altceva, de talia lui, pentru a înțelege mai ușor. De exemplu pe unul din sateliții celei de a treia planete, respectiv Luna, cum l-au alintat coloniștii de acolo; oricum, el masculin, a fost botezat cu un nume feminin. Nu sunt prea mulți specialiști pe Terra în cele câteva colonii experimentale și pot fi mai rapid evacuați; am salva planeta noastră… Ea este „rece” și nu este nici prea mare, pentru ca distrugerea ei să afecteze echilibrul sistemului solar…

-E o idee, dar Luna este feminină și…

-În concepția noastră. Pentru el este un astru, un contracandidat mare, frumos, rece, mai apropiat de tine…Ai putea?

-Îmi place Luna, dar mi se pare cam prea „lesbi”.

-Fie și așa. Apelăm la Societățile Internaționale a Soților Soții. Sentimentele lor sunt la fel de sincere, profunde și puternice și le poți prelua și retransmite ca fiind ale tale. Le vom cere să-și boteze toate partenerele cu „Luna” și vom crea o Unitate Senti-Senzațională perfectă. Tu va trebui doar să o „personalizezi” și să o transmiți Lunei sistematic, fără ca el să-și dea seama că, de fapt, mesajul îi este destinat. Mesajul nu poate fi unidirecțional și el va aprecia că îl interceptează fără voia ta.

-Crezi că nu ar renunța dacă îi spun direct că iubesc acum Luna?

-Va încerca să vină să-și susțină cauza și șansa, oricât va urâ pe moment Luna. Trebuie să afle întâmplător, de trădarea ta și nu de la tine; ți-ar aprecia poate sinceritatea și nu te va urâ atât cât trebuie. Orgoliul lui trebuie afectat în primul rând. Pe parcurs se va tot convinge că a fost înșelat și va decide: renunță la tine și se pierde în spațiu singur și trist; se va răzbuna și atunci vai de noi. Dacă ține așa mult la tine, după cum pare, va putea spera că dacă o distruge pe ea, te va putea recuceri ulterior; va miza că poate supraviețui impactului și va genera o ministea, mai aproape de tine, până în ultima clipă.

-Dar Luna?

-Mai rămâne un satelit. În amintirea sacrificiului ei, îl vom boteza pe supraviețuitor tot cu numele ei; acum are doar un număr nesemnificativ.

S-a întâmplat demult, la primul ciclu solar, pe planeta a zecea, Ra-dlus.

Au trecut de atunci multe sute de milioane de ani.

Au subestimat oare dragostea lui Pic de Soare și a fraților săi?

Călătoria îl obosea. Frigul sideral îi îngheța practic sufletul plasmatic. Conștientiza că pentru dragostea lui trebuia să renunțe la esena sa: ori el sublimul, ori ea amorfa.

Conștiința colectiv-coercitivă a celorlalți Fii ai Soarelui nu-l putea acum ajuta fizic, ci doar mental.Era singur și așa se și simțea, pentru prima oară. Cu un consum suplimentar plasmo-energetic își putea schimba direcția de zbor, dar nu se putea reântoarce. Poate doar, dacă supraviețuia, după mii și mii de ani ”buclați”. Ceva se „rupea” în el și nu știa ce. Interpretase oare greșit dragostea ei? Se înșelase încă de la început? Nu, nu. O simțise cu adevărat. Dar acum se schimbase… Pe măsură ce se apropia de ea simțea tot mai intens fluxul sentimental ce învăluia anodinul satelit Luna cu un voal imens de dorințe. Ea iubea acum acel nimic, rece și negru, capabil doar să reflecte inert lumina lui și a tatălui său. Îi urâ brusc pe amândoi. Nu, nu pe amândoi. Numai gândul la ea îi înfierbânta inima-i de foc. Gândul răzbunării, necunoscut până atunci, se strecură nevăzut.

„Toți trebuie să dispară… Dar ei nu sunt vinovați… Nu voi putea viețui veșnic cu dragostea asta arzătoare pentru ea, chiar dacă și ea va muri”.

Logica îl ducea spre o unică soluție… Dragostea poate dispare doar într-un singur caz,; odată cu purtătorul ei.

„Răzbunare!” își făcu din nou loc gândul orgoliu-consolator.

„Moartea ta o va elibera, chiar dacă o va întrista puțin”, auzi vocea, parcă străină, a cugetului său zbuciumat.

„Merită să piară și ea”, se făcu auzită vocea.

„Nu, mai bine eu, numai eu”.

„Prostule!”.

Nu mă va avea pe mine, dar nici pe altcineva”.

„Ea și a zecea planetă trebuie să moară”.

„Dar ea…”

Ra-dlus, a zecea planetă era condamnată. Un val de Pici de Soare, cum denumise ea sferele arzânde care se desprindeau sistematic din soarele Sol, se îndreptau deja spre ei. Efectele impacturilor nu mai puteau fi estimate. Teoretic șansela de supraviețuire, chiar dacă planeta nu exploda, erau zero; în rotația ei, absolut toate zonele planetei urmau a fi atinse. Se părea că este ceva premeditat în succesiunea și intervalele la care „plecau” valurile de foc din Sol.

„Și ce păcat”, gândi ea.

Totul după ce ultimul lor experiment Luna reușise, iar iubitul ei Pic de Soare o distrusese într-un acces de iubire și furie; s-a sacrificat el pentru a trăi ea și ai ei.

Nu au iertat-o însă Frații lui, care au simțit toată suferința celui înșelat.

Nimeni nu a mai auzit nimic de Ea, sau de Pic de Soare.

Civilizația înfloritoare a supraviețuitorilor care colonizau Terra, rămasă cu un singur satelit, a degenerat în decursul anilor, iar alte ființe inferioare și-au început calvarul evoluției în umbra noilor milioane de ani. Doar miturile astrale aminteau, în prima perioadă a decăderii, incredule, de origini. Apoi s-au stins și ele, imaginația luând locul realităților.

Sol și-a impus din nou locul și rolul de unic și absolut stăpân asupra vieții și morții. Preaslăvit și intangibil, a șters definitiv din amintiri fabulațiile referitoare la Pic de Soare, fiul său iubit, infestat iremediabil de o ciudată maladie umană. Toți își aminteau doar că el plecase în ajutorul rudelor lor, planetele sinistrate ce mureau lent și că el se stinsese curajos, în spiritul esenței plasmatice imuabile.

Bătrânul Sol nu îi iertase, dar îi lăsase în pace atît pe pico-umanoizii degenerați, cât și pe cei revitalizați ulterior de circumstanțe aleatoare. Recent însă aceștia începuseră din nou să-l deranjeze; nesemnificativ, dar… Nu a decis ce să facă totuși cu ei… Nu încă…

Gheorghe Rogoz