Conștiința
Terminasem de udat florile în balcon. Făceau parte din vegetația situată la cea mai mare altitudine din cartier : etajul 9 bis. Etajul era dotat cu un lift „ultrasensibil” aflat frecvent în „concedii de odihnă” prelungite, plătite, bine-nțeles, de locatari, în bani, dar mai ales în sudoare; cu suduielile clasice, plastice, la adresa rudelor „nu știu cui”. Admirasem puțin plopii; de sus se vedeau doar frunzele, ordonate ca ghemotoace liniare printre paralelipipedele blocurilor, găurite de ferestre intens populate, de o diversitate umană ciudată, resemnată.
Pacea sufletească se coborâse peste trupul meu lenevit de pendularea fotoliului balansoar, relicvă ce-și plângea soarta într-un ușor scârțâit sistematic, obsedant, pe fundalul zgomotelor infernale ce se ridicau în valuri năucitoare din stradă. Am omis să precizez că apartamentul, confort adjunct, cu tot atâtea camere, aduse la ordin-a se citi comandate-era cu „vederea”, dacă se putea considera așa ceva, spre stradă, n-ar mai fi fost.
Ațipisem puțin, sau mi s-a părut doar, căci vibram încă în frecvența alertă a circulației din cartierul bucureștean respectiv, dar și a schimbului intens de informații dintre vecinii de blocuri, pe probleme de interes general, administrativ-culinare. Și doar, când m-am mutat aici, am muncit două zile ca să dublez geamurile, pentru a evita influențele verbale externe, ce puteau duce la destrămarea căsniciei mele; știți ce se întâmplă când aude soția ce s-a mai adus, unde și câți sunt la coadă. . . Eu știu și, corect cum sunt, chiar prost de corect, cum îmi spun prietenii, stau mai mult degeaba la cozi; în 8 cazuri din 10, marfa, care ajungea la început și la cei din spatele meu, nu mai ajungea și la mine; asta-i.
Huța, huța. . . Eram singur acasă, liber după serviciu. Reușisem relativ rapid să fac cumpărăturile strict necesare : o pâine virilă, adică tare, și un sul maleabil de salam, așa că eram mulțumit de mine. Cu ochii închiși, încercam să mă detașez. . . .
-Pst, pst ! . . . M-am făcut că nu aud. Dacă nu răspund vecinul „cere tot” poate va crede că dorm și va renunța.
-Pst, pst ! . . . Încăpățânat. Nu va renunța. Știe cum sunt; oricât aș vrea nu pot refuza o solicitare. Ca fraierul ? Ca omul bun ? Credeți ce vreți. Renunț. Deschid ochii și dau să mă ridic, dar picioarele nu mă țin și cad înapoi. Scârț și. . . poc. . . Am ajuns într-o poziție puțin demnă, mai mult pe spate și cu picioarele pe sus, căutând un sprijin inexistent. Norocul meu a fost scaunul, care a revenit parțial la loc; eu nu-mi revenisem complet, sau mai precis, de loc.
În fața mea, ca un abur străveziu, cu un contur nedefinit clar, străveziu, sub privirile MELE străvezii, mă aflam EU. . .
Ați sesizat bine, Eu în. . . ; era să zic carne și oase, dar nu așa. Eram Eu, în străvezimea mea. Ce goi suntem în spatele aparențelor ! ?
Îmi reveneam treptat. Priveam incredul la „ceva-ul” din fața mea. Fizic, zăceam încă în fotoliul care a fost la originea cucuiului artistic ce începuse să se dezvolte multilateral, rapid și armonios, în pulsații active, ce înlăturau orice urmă de vis și reverie. Psihic zăceam într-o confuzie cvasi-totală. Aveam în față un alt „eu”, necunoscut, pe care îl simțeam însă, fără să știu de ce, apropiat și nu ostil; de regulă, cu mine mă aveam bine.
O idee genială, ca de obicei, îmi trecu prin ceea-ce, de obicei, se consideră minte. Făcuse ”pst ! ”, deci vorbea, sau cel puțin comunica și cu mine într-un limbaj comun multora; onomatopeic. Inteligent, eu tăceam și el tăcea, la fel poate. Ne uitam unul la altul : el ironic, eu într-o expresie, cunoscută în limbajul popular-folcloric, ”a se holba”. Mergând pe ideea că de regulă cel mai deștept cedează, nu am găsit altă soluție și am deschis eu „vorba”, sau gura, cum se zice.
-Nu vreți să –mi faceți onoarea să vă prezentați, dacă tot sunteți în balconul meu ? Păreți cam ciudat, deși semănați cu o persoană deosebit de deșteaptă pe care o cunosc; întotdeauna am fost excesiv de modest.
Mă privi cu o ironie și mai ironică.
-Puteai să ghicești și singur; parțial, desigur. Eu sunt Tu, sau mai precis, conștiința ta. Cum îți plac ?
-Conștiința mea ? Glumești. Așa ceva nu există distinct. Sufletul, mai treacă-meargă. Dar conștiința. . . râzi de mine. . .
-Nu, eu nu mint niciodată în esență. Noi, conștiințele voastre, suntem perfecte, pure, într-un univers paralel. Existăm prin voi, prin legături permanente cu structurile voastre psihice, viciate însă de multitudinea parametrilor aleatorii ai conviețuirii sociale și imperfecțiunilor voastre ereditare. Încercăm permanent să vă modelăm conștiințele curente, viciate de nocivitatea mediului în care vă complaceți să supraviețuiți.
-Dacă-i așa, după cum cunosc eu oamenii, aveți cam mult de lucru.
-Imens. Nu de muncă ne plângem, ci de eficiență; ce realizăm astăzi, se spulberă în zilele următoare.
-Ca la noi. Cu mine cum te-ai descurcat ?
-Ești un caz particular. Di cauza ta am fost apostrofat frecvent pentru inactivitate.
-Nu înțeleg.
-Este simplu. Toți ceilalți lucrează intens, raportează mereu noi rezultate, au în orice moment lucruri grave de corectat, au planuri de măsuri vaste, actualizate permanent, de perspectivă, conlucrează între ei, modifică și retușează conștiințele ca la carte și „ies în față” cu realizări spectaculoase, chiar dacă nu sunt de durată. Dar au Realizări, înțelegi ! ?
-Da, dar nu văd de ce ași fi eu de vină; poate ești tu comod.
-Cum așa ? Eu nu am activitate pentru că tu, reține, tu, nu mi-ai oferit ocazia de a o desfășura. Ți-ai mințit vreodată prietenii ? Nu ! Ți-ai înșelat soția ? Nu ! Ai șantajat, ai compromis, ai „săpat ”pe cineva, ai mușamalizat, ai profitat, ai discreditat, samd. pe cineva ? Ia spune, ai făcut așa ceva vreodată ?
-Bine-nțeles că nu. Tu ști doar ce „fraier” sunt și că mă cramponez încă de principii. Am preferat să dorm mereu liniștit.
-Tu, dar eu ? Ai o conștiință prea banală, prea curată; nu pură, asta sunt doar eu. Micile tale abateri, nesemnificative, nu depășesc pragurile toleranțelor noastre minimale, așa că nu le-am putut prezenta drept deficiențe asupra cărora să fie întreprinse acțiuni concrete de remediere.
-Ei, mă lauzi prea mult. Uite, țin minte că acum doi ani, la revelion, am dansat cam mult cu o persoană care mi-a plăcut; asta cum ați interpretat-o ?
-A fost cel mai plăcut dar de revelion pe care mi l-ai făcut. Dacă ai ști ce plan de măsuri am întocmit ? Dar sigur că ști, căci tu ai avut în final mustrări de conștiință, determinate de mine, desigur, cu efecte pe diverse planuri. Te-ai angrenat subit, mai activ, în „viața de bucătărie”, ți-ai făcut mai des” program administrativ” de ordine și curățenie, ți-ai scos mai des soția în societate, ți-ai amintit că mai există cadouri și flori și multe altele. Ce frumos a fost. . . Doream foarte mult să te corectez, dar pe măsură ce se apropiau termenele finale, speram să nu reușesc pe deplin; dar nu a fost să fie așa. Asta a fost acum doi ani. Și de atunci ? Ce mi-ai mai făcut ? Nimic. Pur și simplu nimic demn de reținut. Ai preferat să pierzi, decât să fi și tu în rândul oamenilor „normali”, cu viciile și greșelile lor plăcute. Unde vrei să ajungi ? Să-mi iei locul ? Nu poți. Să ți se ridice un monument ? Nu ți se ridică.
-Nu am făcut-o pentru asta. Așa sunt eu „croit”. Nu pot fi necinstit. Asta vrei ?
-Nu, dar de greșit mai poți și tu să greșești din când în când.
-Și dacă apoi mi-ar fi plăcut să „aprofundez” greșelile”
-Nu te lăsam eu. Puteai să te bizui pe mine.
-Ca alții. . . care greșesc mereu, iar conștiințele lor. . . De ce nu-i ajută ?
-Probabil că măsurile nu sunt eficiente, sau au un efect întârziat.
-Deci nu excluzi că și tu puteai eșua cu mine. . .
-Teoretic nu, dar practic puteau fi unele scăpări, mici, fără efecte deosebite. . .
„Discuția” s-a prelungit, așa că am intrat în casă. A trebuit să beau singur o țuică bătrână „de casă”, adică de prune și nu „de magazin”, adică din tot ce se poate fermenta. M-a stimulat să mă mai servesc, mizând că alcoolul „spune” adevărul, inițial, dar uitând că „îl distruge” în final. Am rememorat multe din cele trăite împreună în timp. Cunoștea și cele mai mici detalii care au stat la baza unora din acțiunile mele, eu nemaireținând decât generalitățile. Mi-a povestit mult și despre alții, trezindu-mi curiozitatea. O clipă mi-a trecut prin cap ideea că totul face parte dintr-un plan menit să testeze reacția mea. A sesizat și el momentul, căci m-a convins că acționează numai spre binele meu.
-Binele, am repetat, involuntar, cu glas tare.
-Da, binele. Într-un sens. . . La noi binele diferă de cel de la voi. În spațiul psihic voi lucrați cu o singură dimensiune : bine-rău, pozitiv-negativ, cu punctul zero al inacțiunii. Noi vă analizăm și prin prisma altor dimensiuni, ca aceea a nivelului satisfacțiilor, de exemplu. Infinitatea planurilor acestora, pe axa bine-rău, specifică fiecărei entități umane, impune uneori să apelăm la o altă dimensiune, cea a gradului de alienare uman, în coroborare cu cle relativ temporale evoluționist-umanitare.
-Aveți deci noțiuni și principii general valabile. . .
-Da. Nu ți-am precizat, dar noi suntem efluviile matricei conștiințelor întregii umanități, constituite din elementele definitorii, pozitive, cumulativ luate, ale tuturor cunoștințelor individuale. Dimensiunile ei sunt mult mai reduse decât suma acestora, care cuprinde și aspectele imperfecte.
-Dacă înțeleg bine nu sunteți conștiințele noastre integrale ?
Parțial. Este și punctul nostru vulnerabil. Lumea voastră psihică este mult mai vastă. În cazul unor conștiințe individuale, nu putem intra în dialog cu ele, în limitele incipiente, ca de exemplu, cel al mustrărilor de conștiință. . .
Credeam că înțeleg, așa că nu am mai insistat.
-Cum s-a ajuns la „dialogul” nostru ?
-În rare cazuri, dialogul poate evolua spre forme mai clar conturate mental și, în ultimă fază, spre reprezentări spațio-temporale.
-Ai spus „reprezentare” și nu „întruchipare”. . . Deci apari fizic pentru că eu, probabil determinat de tine, realizez acest lucru.
-Ești pe aproape. Procesul este mai complex. Esența ai sesizat-o. Tu ești un umanoid relativ superior din acest punct de vedere. Ai depășit o barieră calitativă, fapt care a permis contactul virtual. Acum ești conștient de existența mea, care nu se mai justifică,
-Ce vrei să spui ? Cum nu se mai justifică ?
-Simplu. Eu nu mai mă voi întoarce acolo. Calea este cu sens unic.
-Dar tu nu poți exista ca entitate distinctă în lumea noastră, nu-i așa ?
-Judeci corect. Nu pot. Singur nu pot. Rămâne o variantă pe care cred că o intuiești deja.
-Chiar dacă nu mi l-ai sugerat tu, răspunsul nu poate fi decât unul singur : EU.
-Așa este. Vom coexista fără schimbări evidente în comportamentul tău; cel mult un salt calitativ.
-Nu există nici o șansă să te întorci ? Ai prieteni, familie-conștiința soției mele probabil. . .
-Nu. Nu există nici o șansă. Afectiv noi suntem puțin legași între noi; primează preceptele fundamentale.
-Nici dacă eu devin mai rău, cu vicii grave ?
-Nici. Când am apărut, am acceptat acest lucru. Voi rămâne cu tine. Procesul de adaptare va fi scurt, fără implicații majore. Te va deranja doar ideea o perioadă, dar va trece. Nu mai ești singur.
-Te voi mai vedea ?
Doar când vom dori amândoi, cu adevărat. Există o barieră psiho-energetică pe care o poate depăși doar eforturile noastre concertate. Singur nu vei putea; nici eu de altfel; tocmai pentru a evita acțiuni abuzive unilaterale. Vei fi singurul care mă vei vedea și auzi. Voi dispare curând; nu te speria; va avea loc o difuzie treptată a mea spre tine. Gata ?
-Da. Mă bucur că tu ești conștiința mea.
-Plăcerea este a mea. Pe curând.
-Bine ai venit. . . .
Am revenit pe balcon pe înserat. Am privit până târziu cerul și stelele care pulsau în ritmuri nedefinite. Nu visasem. Eram mai conștient și mai calm ca oricând. M-am gândit mult la viitor. Câți oameni și-au văzut, sau își vor vedea conștiința ? Oare când umanitatea își va regăsi integral conștiința, permițând semenilor noștri, de dincolo, conștiințele, să revină printre noi, să trăiască împreună cu noi, prin noi ? O conștiință-om, infinit superioară omului-conștient
George Gh. Rogoz