Povestea Vieții
Toți știu că viața există. Zilnic vorbesc despre ea. Niciodată nu au fost însă interesați și de ce crede ea despre
noi.
Îîntr-o zi, o surată Viață, pentru că sunt infinit de multe surate, s-a întins la soare, așa, mult, de plăcere și de lehamite, pe o stâncă, sus la munte.
-Oare de ce plec eu, mereu, de la munte, de sus în jos? cugetă ea.
Bine, putem considera că s-a întins, cu aceeași lehamite, și jos, pe vale, sau la mare, pe plajă. Să facem un compromis: era la munte și la soare.
-Da de ce nu și în casă, la căldură? poate întreba cineva.
-Fiindcă nu vreau încă să mă leg direct de oameni, e bine? Deci povestesc și eu ce am auzit când am tras discret puțin urechea.
Așadar, cum spuneam, o Viațaă, plictisită și resemnată -nu spun ce viață era- se uită la surata ei, din mușchiul de pe stâncă și-i spuse:
-Mă uit de o grămadă de timp la tine și nu pot să înțeleg cum te complaci în mediocritatea asta.
-Asta mi-e menirea. Fiecare facem ce ne e dat și ce putem.
-Da, dar să zaci așa, în mușchiul ăsta, fără să faci nimic, fără perspectivă, fără viitor…Nu știu cum poți răbda.
-Dar nu mă deranjează de loc.
-Cum? Toată perioada în același loc? Doar dacă îți dă vântul câte una te mai miști de aici; sau când te rupe apa. Nu te înțeleg cum supraviețuiești.
-Fac spori si-i trimit pe vânt; călătorim împreună.
-Unde vrea el să te ducă. Și hop, iar zaci pe un pietroi ca ăsta, pe aici pe sus.
-Da, dar uneori mă duce și la vale…
-Da? Și cât poți coborâ? Și ce faci acolo? Stai și zaci. Te usuci și te muți în alții care zac și mor. Îmi vine să-mi iau viața numai când mă gândesc ce viață anostă poți să duci.
-Da, dar suntem mulți și ne distrăm împreună.
-Zgâindu-vă unii la altii, că altceva nu văd ce puteți face. Nici să vă atingeți nu puteți; decât cei care sunteți unul langă altul. Trăiți ca niște sălbatici, singuri între vecini; aceeași mereu.
-Dar mie imi place; și lor la fel.
-Cine se aseamănă se adună. Chiar nu vrei mai mult?
-De ce? Îmi place, e comod, nu am responsabilități, totul este simplu, nu mă complic. De ce să-mi fac probleme?
-Dar tu ești totuși o Viață. Viața ar trebui să fie cel mai frumos lucru. Cel puțin așa am moștenit de la origini. Tu nu esti Viață; ești un surogat. Dacă toate Viețile ar fi ca tine, ce ne-am face?
-Fiecare este cum este. Ce te bagi tu pe firea mea?! De mine măcar nu profită nimeni…
-Ce vrei să insinuezi?
-Nimic anume. Uită-te la surata noastră Iarba. Crezi că-i mai bună?
-Oricum este mai mlădioasă și-i peste tot.
-Da, dar ai vazut câți profită de ea? Viața din diverse păsări și animale o exploatează permanent; nu are decât rareori odihnă. Și asta nu este exploatarea Vieții de către Viață? Este corect?
-Păi, eu știu? Pare mai mult supraviețuire, evoluție…
-Pentru unii. Unde vezi tu evoluțe? Ce Viață Oaie ai văzut tu mai frumoasă decât Viața Iarbă? Este mătăsoasă, prietenoasă, dă culoare pamântului și-i hrănește și pe alții. Dar Viața Oaie? Nimic. Una distruge mii și mii de fire; este corect?
-La prima vedere nu. Dar și Oaia, fără viață, folosește altora. Uite, surata OM o îngrijește pe surata Oaie.
-Distrugând și alte surate; nu le mai enumăr.
-Dar altfel surata Oaie nu ar putea exista.
-De ce să existe ceva care să distrugă altceva? Mai bine să ramană primul Ceva.
-Dar și surata Om trăiește de pe urma suratei Oi. Viața ține viața; altfel nu ar putea exista.
-De ce nu. Să asimileze ca noi, din pământ și din aer, dacă e cazul.
-Da, dar ar rămane involuată ca tine; ea este mult mai evoluată.
-EVOLUATA IN CE ? ÎN A DISTRUGE ALTE SURATE? Cui folosește Viața Om? Pe cine hrănește ea? Ce viață nouă crează ea? Îți spun eu: Nimic, cu N mare. Nu numai că distruge alte surate, dar distruge chiar și Viața lor.
-Tu de unde sti? De ce să te cred? Povești.
-Am auzit, am văzut, am simțit. Ai uitat că Viețile Ciobani vin deseori și dorm pe mine? Ele îmi tot povestesc ce persecutate sunt și ce calvar trăiesc. Închipuie-ți, să distrugă tot timpul și să nu creeze niciodată nimic.
-Totuși Viața Om creaza tot felul de lucruri.
-Da, dar nu viață. Ei o distrug.
-Te repeți.
-Ce dacă. Este purul adevăr.
-Ei ajută uneori alte Vieți, le salvează din apă sau foc, plntează viața și o îngrijesc…
-Prea putin comparativ cu ce distrug.
Și discuțiav a continuat mult timp, că tot nu aveau ce face. Nici eu dealtfel.
Nu eram prea convins, dar am căzut pe gânduri. Dacă o Viață așa simpla, de mușchi de stâncă, pune atâtea probleme, ce-ar putea reproșa una situată mai sus, pe scara evoluției naturale? Voi avea oare loc și eu pe acolo? Sau trebuie să caut o nouă scară, a involuției probabil, unde să avem și noi, Viețile obișnuite, un drept la o Viață decentă?
Am omis să vă spun că eu sunt o Viață banală, aproape de om, așa că povestea rămâne fără morală.
George Rogoz