Lor-i-Lor

Un mic „lac de viață”, se zbate în lațul lanțului muntos Făgăraș, într-o căldare nu prea largă și cu pante deosebit de abrupte, cunoscută odinioară ca Lana, de unde și numele, dat mai târziu, de Lacul Ana. Corect ar fi însă să-i spunem lacul Lorei, sau Mica Lorilor. Să vă povestesc de ce.

Planeta lor, căreia putem să-i dăm orice denumire și număr, în sensul că nu ne spune nimic în plus, căci nu este cunoscută de nimeni de la noi, era pe moarte. Ei, sau ele, viețuitoarele, își spuneau lor-I-Lor, într-o limbă deosebit de melodioasă. Spun ei, sau ele, dintr-un singur motiv: nu existau diferențe de sex, ci numai un tot unitar, constituit din totul singular.

Imensul ocean planetar, ce-și restrângea într-un ritm amețitor aria, era de fapt un unic organism viu, în care se mișca tot el, ca elemente particulare, singulare, distincte ca formă, densitate, culoare, practici, trăsături de caracter, sensibilități, pasiuni,etc.

Când spun „se restrângea”, el de fapt nu murea parțial, ci se „compacta”, dar asta în detrimeniul libertății de mișcare a Lor-I-Lor-ilor individuali.

Ei, sau ele, nu o să mă mai repet, erau condamnați pe propria planetă de Us-Cat-ul ce-și ridica tot mai semeț crestele și căruia, masa fluidă a Lor-i-Lor, nu i se putea împotrivi. Simplist, o putem compara cu apa noastră, dar cu fiecare celulă vie, inteligentă, autonomă, dar conștientă că face parte din totul unitar, fie direct, fie ca orice altă formă de viață mai complexă, intermediară.

Așa frumos suna „sunt …Lor-i-Lor…”, încât mereu gândul te ducea la o ea, la Lorilor, cea mai inteligentă existență vie din galaxia Lor.

Us-Cat-ul o condamna să se restrângă, sau să se disipeze pe miile de noi văi și depresiuni care apăreau continuu, din ce în ce mai depărtate de ceilalți. Oricât de repede se restrângea, tot pierdea volume însemnate de I-Lori, rătăciți, sau distruși de plasma dușmană.

Toate studiile și analizele percepțiilor infinite de pe întreaga planetă au dus la o concluzie unică: va pierde lupta cu Us-Cat-ul, care o va decima mărunt-mărunt în timp. Rămânea o singură soluție viabilă: teleportarea ei, chiar și parțială, pe alte planete, din alte sisteme stelare, chiar și din alte galaxii. Din păcate nu erau prea multe total-stabile, așa că riscurile erau foarte mari. Capacitățile lor chinestezice, cumulate, le puteau permite teleportări nelimitate ca distanță, dar limitate ca volum-masă. Era nevoie de o super-concentrare a Lorilor și calcule de precizii galactice, cu parametrii aleatori de prognoză și incertitudine deosebiți, care să le ofere garanția unor rematerializări adecvate a „esențelor lor energetice” în locuri bine alese pe planete prestabilite, identificate din timp.

Așa a fost găsită și planeta la care ne referim, căreia putem să-i spunem oricum, caci ei îi spuneau altfel; oricum, nu Pământ, căci le sugera Us-Cat-ul autohton.

Pe ea o interesa Oce-anul, imensa vastitate lichidă, în care masa lor, de o densitate variabilă, se putea deplasa la fel de ușor, ca la ea acasă. Preconiza renașterea ei în Oce-an, pe care-l denumeau simplu „O”, sau zero, ca un nou punct de plecare spre infinitul lor viitor.

-Fiecare expediție va avea în ea esența a Tot, sau aproape Tot din noi, din viața noastră elementar-colectivă.Încercați să nu vă „pierdeți”. Din păcate nu va putea folosi autonom energia de teleportare galactică, care ar „măcina-o” pur și simplu cvasi-total, ca să nu mai punem la socoteală disipările inerente exodului printre alte galaxii.

-Dar cum să ne deplasăm atunci? Se auzi, sau își auzi Lorilor o idee.

-O parte din mine-noi se va sacrifica. Va rămâne aici și va asigura teleportarea în locațiile prestabilite; până la ultima picătură de energie, dacă va fi cazul.

-Dar vor dispărea…

-În timp… Poate, dar nu sigur. Vom încerca, mai modești ca volum, să „conviețuim” cu Usc-atul. Ne va putea limita, dar nu distruge. Nu avem altă șansă decât migrarea.

-Dar niciuna dintre expedițiile anterioare pe sisteme mai îndepărtate nu a dat vre-un semn de viață.

-Erau prea slabe ca să atingă nivelul minimal al tele-emisiei galactice, iar „tatonările” noastre nu le-au putut simți. Și voi, cele ce veți pleca veți fi singure perioade lungi de timp, dar esențială este supraviețuirea.

-Dar erorile de locație pentru rematerializare vor fi mari…

-Riscuri asumate; pierderi inerente. Datele de care dispunem acum vor fi învechite când veți ajunge acolo. Am căutat planete cât mai stabile, dar sunt imprevizilbile ca evoluție. Prea multe sunt plasmatice și nici una integral lichidă, cum a fost a noastră inițial.

-Dar cele cu Us-cat mai puțin?

-Din categoria asta am ales; cel puțin 70% lichid propice vieții inteligente.

-Dacă plecăm, ne vom mai auzi vreodată, să știm și să știți ce s-a întâmplat?

-Căile Lungi să vă aducă mai multe sentimente nobile; va fi de ajuns pentru noi, cei rămași. Voi veți continua o viață veche într-un loc nou, iar noi poate o nouă viață într-un lăcaș vechi.

Cercurile concentrice se restrângeau spre „Punctele de start”.

-Vom pleca toate odată?

-Nu, pe rând, pentru o mai bună dematerializare, „focalizare” și evitarea interferențelor. Acolo, pe palneta de destinație, la impactul cu pragul gravific prestabilit, veți reveni la normal, la suprafața și nu în interiorul ei.

-Apoi ne vom dispersa ca germeni vitali în masa fluidă și o vom „captura-ocupa” toată, se bucurau cele mai optimiste.

-Da. Să sperăm că va fi lichidă, ca să vă puteți deplasa și reveni la structurile voastre complex-vitale. Inteligențele disparate, non-colective, vor fi condamnate și se vor pierde treptat; nu vor putea contribui la revitalizarea propri-ilor matrici energetice și nici la crearea altora noi.

-Vom încerca să rămânem împreună.

-Este condiția perpetuării noastre. Doar din lichid veți putea asimila energiile vitale și asigura „Extinderea”… Îl găsiți, sau îl căutați toată viața… Se apropie momentul…

-Unica șansă…Unica șansă…

-Viețile mele…adio…dio…io…o…

Un fulger compact de energie străbătea Infinitul Cosmic, pe o traiectorie ușor ondulată, evitând prin simple atracții-respingeri energo-gravifice sistemele stelare printre care treceau, fără a se abate de la Cale și Țel.

Gradul de concentrare-compactizare al relativ micuței vieți-energii era atât de mare, încât nu permitea conștientizarea vreunei existențe. Era mai bine. Nimeni nu simțea și nu știa nimic; doar că au plecat și că poate vor ajunge; amintiri remanente, pe cale de a fi șterse de „frecarea„ cu timpul nemilos.

O viață-energie nesimțitoare, perfectă pentru călătorii de milioane de cicluri stelare și planetare.

Pe o mică planetă, dintr-un mic sistem, punctul fluid de impact stabilit dispăruse cu mult, mult timp în urmă. Uscatul se deplasase și se comasase în continente uriașe, ca și cum ar fi dispus și el de o viață proprie. Era oare o inteligență complexă, cosmică, sau era „mânat” doar de „ambițiile” gravifice ale altora? Ar fi presupus un sistem stelar viu și nu se știe dacă era cazul…

Doar 300 de km le-au lipsit până la Oceanul Planetar; se pare tot viu.

„Ploaia” Lor-i-lor-ilor, revărsată pe crestele munților, s-a compactat, cu greu, în timp, într-un splendid și unic lac: Lorilor. Din umbra anilor, mulți îi spun Lacul Anei, dar el nu este decât însingurata și trista micuță Lorilor.

George Rogoz