Asfințit în foame

Muntele se ”stinge”-n focul Unui Soare-aproape dus. Stâncile se-ntind în umbra Lung lăsată de apus. Pasul, cam rărit, poiana, O ”cinstește” obosit. Ochii își ”clătesc” privirea Doar cu Raiul părăsit. Palide frânturi de raze, Norii-n zare îi ating. N-au putere ca să scape, Și, în neguri, lin, se sting. O puzderie de nouri Nu mai vor s-o ia din loc. Vineții la-nfățișare, Iau, din când în când, și foc. Culmile, lărgite-n poale, Se îmbină-n norul ”crud”. Mici izvoare, speriate, Tremură pe prundul ud. Liniștea e sfârtecată De un țipăt scurt, ”amar”. Înc-o viață-și pierde visul; Pentru alta însă-i dar. Foșnet, geamăt, zbor, tăcere; Dragostea nu e-un cuvânt. Cerga de-ntuneric urcă; Roșul se usucă-n vânt. Cerul nu-și coboară mila, Din înalturi, pe Pământ. Foamea-și strigă clar menirea, Căci nu are nimic sfânt.