Aruncat

-ciorba vieții-

Florile îmi strigă, ochii să-i arunc, cu privire însetată, în Cer, nu în câmp. Zorii își aruncă vraja peste buni și răi; o culeg și-o pun la suflet, nu ca alți-n coș. Vântu-aruncă norii-n haos; nu mă ia cu el. Pe pământ lumea aleargă, searbădă, ciudat. Aruncat în ciorba vieții, legumă la fiert, mintea mi se-mpuținează; de-i legal, nu-i drept. Oamenii, cu pietre-aruncă și în sus și-n jos; ce lovesc nici nu importă, cu menirea-n joc. Vorbe aruncate-n grabă, și în silă chiar, tot cârpesc covorul vieții și contur îi dau. Soarele-și aruncă umbra peste-o noapte grea. Tremurând, Lumina-n față, nu mai vrea să stea. În tenebrele uitării, singur mă arunc. Amintirile-și pierd locul, când ajung la prunc.