Când distrugem ce n-avem

Despre Timp, am scris cam mult, Și-i păcat; n-aude. L-am luat cam des la rost. Inutil; ce surd e. M-am gândit atunci, că noi, Fără rost ne temem De prea mulți, ce nu ne văd, Când în suflet gemem. Soarta ne-a uitat în joc; Râde și nu-i pasă. Când bătem pasul pe loc, Pleacă și ne lasă. De Vecie, nu mai spun, Căci o simt cam ”plânsă”, Când distrugem ce n-avem: Mici copii, ca „șansă”. S-a temut, când, între noi, Ne luptam de ”foame”, Dar și-atunci aveam urmași… Unde ești, azi, Doamne?!…