Când Timpul

Când Timpul se oprește În loc, să mă aștepte, Iar clipa se strecoară, Timidă, către seară, Uitarea îmi șoptește, Șireată foc, firește, Că a trecut o vară, Și-am liber, să mă doară. Când Timpul se întoarce, Pe fusul ce mai toarce, Iar floarea se înclină, La glie, și se-nchină, Lumina-n ochi lovește, Și, pură, mă privește, Convinsă că-i de vină, O inimă prea-plină.

Când Timpu-și pierde chiar și-nsemnătatea, Lăsând în loc, uituc, singurătatea, Trag linie și-adun, pierdut, ce-a mai rămas: Puțină viață hăituită, de pripas, Ce-mi spune că, vezi bine, ea, firește, Să mai trăiască, bine, n-o privește, Și-mi dă o mătură și-o urmă de făraș, Să îmi găsesc, răriți, prietenii-n oraș.

Când Timpu-o ia, pe bune, ”la picioare”, Si surpă totu-n pură transformare, Rămân pe loc, privind doar lung în zare, Spre-a Curcubeului cărare-n mare, Ce ploaia-n suflet, tainic însoțește, Ca lacrima, ce viața istovește, Și-un gând fugar, că, la pământu-n ”floare”, Nu Cerului, când mor, voi da ”mâncare”.