Cioc curbat

-prima zăpadă-

Ce frumos arată satul, Fără gropi, fără noroi, Fără garduri ”decojite”, Doar, pe stâlp, cu un garoi. -Ei, îți place-acum ”curatul”? Mă oprește-un croncănit. -Te plângeai că nu se poate, Că locul nu-i ”omenit”. Căutai nuoduri în bețe, Cum că aia e, sau nu-i, Încercând, botul, pe labe, Cam la mulți, ciufut, să-l pui. Te credeai isteț cu vorba, Și o foloseai ca par, Când ajunge doar omătul, Să ni-l dea, Cerul, în dar. L-am privit cu îndoială, Cugetând puțin ”nociv”; Că vorbește, treacă-meargă, Dar să cugete ”cursiv?… -Nu-i frumos acuma totul? Nu mă pierd în murdării. Eu fac, singur, azi, contrastul; Zi-o! Hai! Nu te feri! Ce să-i spun, când feeria M-aiurea, fără să vrea. Mă-ntrista doar viața care, Se-ascundea, neagră, sub nea. -Bine, croncăni cu dreptate! Dar năravul?… L-ai schimbat? Pofte zac, ca-n om, și-n tine; Ciocu-l ai, încă, curbat…