Ciulinii

-ne-buni-

Sub soarele puternic, Azurul se înclină. Pe lacul fără valuri, O boare, vag suspină. Ar vrea să zboare-n câmpul Scurmat de colți de fier, S-aducă alinare, Ciulinilor ce pier. ”Împinși”, cruzi, în adâncuri, De-o voie neștirbită, Vor putrezi în lumea De moarte înrobită. Semeți pe câmp, cu floarea Corolă de lumini, Își vor vedea-n timp, stirpea Pierind, sub pași străini. Doar haturi rare-arată Și-o grijă pentru cei Ce-au fost stăpâni odată, Chiar fără dumnezei.

Convins, omu-i ”desparte”, De ”fii”, și de străbuni; ”Ciuntită” le e viața, Căci sunt ”văzuți” ne-buni.