Ciulinul

Și ciulinii plâng, când mor, Osândiți de soartă. Nu au lacrimi, că-s uscați, Ca natură-moartă.

În pustiul toamnei, Spânzurat de Cer, Cu voia nespusă, C-a celor ce pier, Plânge, fără lacrimi, Ciulinul uscat, Cugetând, că n-are, Chiar nici un păcat. Cum, atunci, iertare, Să ceară la zei, Sau la orișicare, Dintre Dumnezei? Și, la judecată, Cum să stea ”căit”, Fără remușcarea Unui ”pocăit”? N-a fost ”fals” în viață Și-a ”postit” din greu, Așteptând o ”apă”, Ce lipsea mereu. Va ”pleca” săracul Fără-a fi iertat, Când va fi, de vânturi, La Cer, ridicat.