Cu dreptatea-n vârf de băț

Îl urmam pe cel ce umblă Cu ”Dreptatea”-n vârf de băț, Gen drapel sfânt, ”tras în sfoară”… -Cum? E suliță?… Și hăț?.

Ei se cred de multe-n stare, Chiar că ne iubesc puțin, Când ne ”pupă” în cuvinte, Și, ”în palme”, ne tot țin. Poate că greșesc, nu uni Sunt mai răi ca alții toți, Dar, mă-ntreb, cum de pot oare, Ca să ne zâmbească-n ”colți”? ”O”f, sau ”U”f, nu e totuna, Căci, put-erea, put-e rău, Cu pot-era pot-rivită, Să te pot-olească, zău. Cum să ceri apoi ”Dreptatea”? Un drapel nu-i dreptu-oricui. Poți s-o vezi doar fâlfâită… -Fâlfâind?…Cum zici tu?… Șui? Bine-ar fi să n-ai dreptate, Și să fâlfâie doar drept; -Nu se poate? E mișcare? Populară? Pentru ”Drept”? Numai unul? Le ajunge? ”Mulții” vor tot altceva. ”Dreptul lui”, vrea fiecare. Aaa! Lor ”aia”, ei, cumva. Nu se poate ”împărțeală”? Nici să-l dea din mâini în mâini? Se uzează la ”frecare”? Ce rămâne-i bun de câini? Aaa! Să-l dea numai din gură? Practica orală-n fond. Ca pe-o vorbă, care trece? Gen covrig, cu golul rond. Nu ginesc esența bine? Să gândesc atent nițel? La Dreptate, sau la ”faptă”? Ești cărunt, eu sunt vițel?

M-a lăsat, c-am gura mare; El, la ”dus”-uri, era as: -N-ai noroc nici la Dreptate. Nu plusa, ci joacă ”pas”!