De-ar fi... ar fi... totuna(?)

Fac pași mai mulți… se micșorează zarea; Lumina plânge-n blocuri lăbărțate. Orașul mi-a-ngustat, spre ”pom”, cărarea; ”Curg” oameni vii, cu pofte ațâțate.

Îmbrac idei, din mers, cu rațiunea, Cam palidă, cu orizonturi șterse, Și nu mă uit la Cer, căci știu, ”minunea”, Păstrată e-n pocal, să nu se verse.

Ar fi păcat, ca-n gloata cea pestriță, Un ”sânge nou”, de demn ”uman”, să cadă, Și-n prunc micuț, băiat, sau o fetiță, ”Orbiții” lumilor, ”Lumini” să vadă.

Oricum, nu cred că le-ar păsa, că ”fapte”, Sunt altceva, decât ce știu, minciuna, Că, ce există,- a fi, chiar nu se poate, Și că, oricum, de-ar fi, ar fi totuna.

În gemete lugubre ”trece” viața, De ”târtâturi”, ”târâtă”-n ”fel” și ”chipuri”, Ca omul bun, să nu-i mai vadă fața, Cu ochii-nlăcrimați, visând la ”zboruri”.

Pe căi pavate cu destine smulse Din dreptul lor, de-a căuta o Cale,

Bat pașii de paradă-ai ”minții tunse”, Ai ”gloatei”, îmbrăcată-n ”chingi” și ”zale”.

Din lanțuri, se-aude zornăitul De creiere, spălate-n bani de leafă, Iar hamurile-ajută opintitul, Când biciu-alunecă, din spate-n ceafă.