În tăcerea cea prelungă

Luna își ascunde chipul Dup-un norișor plăpând; În tristețea-i înghețată, Are, pentru Viață-un gând. Umbre străvezii încearcă Un tablou de vis să facă, Presărat cu doruri calde, Ca s-o mângâie, să-i treacă. Vraja nopții se întinde Ca un voal fin, nevăzut, Iar din razele trezite, Culori tremură, plăcut. Liniștea e-nfiorată; Aripi freamătă în zbor. Ochii se deschid în teamă; Mici ființe mai și mor. Buha-n cuibu-i se întoarce; Pentru viață a ucis. Puii au primit o șansă; Soarta, astfel a decis. Înc-un foșnet; ”cade”-un țipăt; Altă viață geme ”stins”. Lanțul trofic se animă; Undeva, și omu-i ”prins”. Lacrimi curg din Cer senin; Nu se văd, ci doar se simt. Îngerii nu plâng, se știe; Poate doar un simplu sfânt. În tăcerea cea prelungă, Nu sunt rugi, sau nu se-aud. În instinctele primare, Foamea, tot rânjește, hâd…