În toana poftei

Cu mândria terfelită, Și cu coada-ntre picioare, S-a întors, spre ziuă, Boby, Arătând a ”arătare”. -Ce-i cu tine, minte-n dungă? Vii de la înmormântare? -Vai de mine!… O, stăpâne! Mi-am pierdut, cred, din valoare. -Parcă-ai fi avut vreodată, Fleac de câine orișicare. -Poți să mă jignești, dar totuși, Ieși cu blidul de mâncare. -Demnitatea-ți stă în burtă; Dar de ce mă mai mir oare? -Bie-mi cer și scuză-adâncă C-am lipsit. Vezi? Sunt în stare. -Vorba-i goală și anostă; Nu văd pic de remușcare. -Da, că nu știi adevărul Poftei, ce în viață doare. -Ooo! Să nu-mi spui c-o ”codană”, Te-a lăsat cu ochii-n soare? -Ea vroia, dar ceilalți, gloata, Chiar urlau c-or să m-omoare. -Iară tu, cel făr-de-frică, N-ai lăsat-o să îți ”zboare”. -Dacă-ai ști ce ”poamă” este, N-ai vorbi de renunțare. -Deci, să înțeleg că, ”trufaș”, Ai sărit cu gura mare… -Cam așa, dar tot degeaba; M-a-”ncolțit”, cred, fiecare. -Iară ea privea turnirul, Ca prințesa, zâmbitoare… -Nu, căci se-ncurcase-n coada Unui altui oareșcare. -Și-ai fugit… convins de ”trupă”, Sau, că-n ”trup”, ea nu-i o ”floare”? -Ba am stat, căci toana poftei Greu, ca-n voi, și-n noi, zău, moare… L-am ”cinstit” cu-o masă ”lungă”, Și-am golit două pahare. Nu că i-aș fi dat dreptate… Dar, nici cotul, nu mă doare…