Lăcrimând, valul

Baraca se certa cu valul: -Stai pe loc! -Ba, ia, nu vreau! -Lasă-mă, că dau la pește! –Nu te vezi?! Ești goală! Bau! Lacul se-amuza în taină; Lui, de barcă, îi plăcea. Își lăsa ”puiul” s-o salte, Și, din spate-l îmboldea. Tremurând încrâncenată, Se răsti, din nou, cu ”foc”. Nu-i plăcea că, ancorată, Nici nu se urnea din loc. -Stai tu ”piciule”, diseară, Liberă voi fi, din nou, Și te-oi sparge- ritm de vâsle, Ca pe coaja unui ou. -Ha, ha, ha! Ești chiar glumeață. Crezi că stau să mă atingi? O! Te pedepsim îndată! Poți, în scânduri, să te strângi. -Stai cuminte, măi nebune! Umbre se zbăteau pe lac. Zeci de valuri-”frățioare”, Bărcii, îi veneau de hac. Zbuciumată rău de unde, Neavând ce a mai face, Le cerea, înnebunită, Să o lase, doar, în pace. Din păcate, se-”ncurcase”, Fără-a ști că e meschin, Cu-n prieten îndoielnic; Vântul rece, crunt în chin. I-a promis c-o protejează, Venerând-o ca pe zei, Dar acum, ca o paiață, Bate, aliat cu ei. Lacrimi mici, de valuri sparte, Se preling pe bordu-i lung; Ca și ea, pe lacul mamă, Sălcii prea-plecate, plâng.