”Lanțul” munților

Timpurile se-nfioară: Trec oameni grăbiți spre Iad; Râul, răsuflarea-și ține; Picuri de tămâie cad. Brazii, lumânări de viață, Tremură în gol decor; Și-au pierdut ”puiuții”-n vară; Cu rășină, plâng de dor. Stânci semețe, prăbușite Pentr-un drum scurmat cu fier, Nu mai amintesc eroii Care, ca legende, pier. Văi pierdute-n rugăciune, Cu poteci de căprior, Pustiite sunt de roată Și de focul ”săritor”. Mici izbucuri plâng în soare, ”Ruginite” de-n nou ”cui”, Și-n cascade tot revarsă, ”Restul” scurs din lumea șui. Piscuri îmbrăcate-n nouri, Se ”îneacă” în gunoi, Și își pun pe cap plăcuțe, Cu slogan de oameni noi. Pajiști, transformate-n pete De picior slinos și cai, Amintesc, cu greu, de –”odată”, Timpul florilor de mai. Tăuri mici, oglinzi de suflet, Sparte sunt, de ”vorbe reci”, Aruncate cu tărie, Ca decizii: bune-s ”seci”! Culmea-n culme azi se leagă Într-un marș lung de protest; Munții ”lanțurile”-și ”sună”, S-auzim, că mai trăiesc…