Legea și ciorba

Mi-am luat la rost potaia, Ferm decis să o educ Și, pe calea ”uman-bună”, Fără furt, să o aduc. -Deci, mâncarea-i pe măsura Muncii pe care-o prestezi. -O pot face solo-singur, Sau stai tu să mă veghezi? -Fără furt, de-acum în colo! Faceți doar ce facem noi! -E cam greu căci, vezi, stăpâne, Noi umblăm desculți și goi. -Furtu-i interzis de lege! Să îți intre-odată-n cap! -Dar cei mari, cu vile scumpe? Sapă-n câmp, tot dup-un nap? -Vina lor nu-i dovedită; N-are cine… și nici cum. -Deci, se poate, poate, spune, Că-s tâlhari de mare drum? -Asta-i pură calomnie; Pâini nu fură, ca să-i prinzi. -Fără supărare-atuncea, Vorbe-s, legea ce mi-o ”vinzi”. -E înscrisă în cuvinte; Sensu-n literă-i cuprins. -Dar e bună? Dă mâncare? Sincer, nu prea m-ai convins. -Ea asigură dreptatea Pentru toți ce sunt la fel. -Înțeleg, puțini cu ”totul”, Restul-mulți, cu-n singur fel. -Nu pricepi spiritu-n sine, Cel legat de omul bun. -Îmi dă șansa ca, pe coadă, Șirul de covrigi să-mi pun? -Offf, potaie amețită! Judecă și tu ce zic! -Burta mea, prin cap gândește, Și e goală, mult și-un pic.

Am tot încercat, cu vorba, Să îl duc unde vroiam. A-nțeles: ”E gata ciorba?” Asta-i lumea…-n ea trăiam…