Liber pentru ”mai departe”

Cerul pare supărat; Flutură din nori întruna. Vântul geme-năbușit. Palidă, la chip, e Luna. Stele, nici n-apar, că pier, În vâltori de neființă. Umbre lungi dreptul își cer; Totu-n jur, e neputință. Oamenii se pierd, pe drum, Adumbriți de întristare. Câinii latră a alean, Un șir mic, străin, de care. În ilogicul, calp timp, Spart, cu ore rupte-n clipe, Mă ”trezesc”, c-am ațipit, În freamăt de flori și ape. Ochii, rătăciți în vis, Doritori din nou să vadă, Mă îngroapă în culori… Curcubeul stă, să cadă. Cu voința fără sens, Soră bună-a neputinței, Mă tot pierd în focul dens, Ca un fiu al ignoranței. Că nu pot, nu e nimic. Că nu știu, nu-i nici atâta. Nu îmi pasă că exist, Nici că-n jur zburdă Urâta. În Vecia prinsă-n joc, Moartea nu mai e stăpână. Fără noțiunea loc, Ambele se țin de mână. Mă provoacă, să le strâng, Doar o dată-n brațe… Nu-nțeleg, dar ele plâng… Lacrimi curg, chiar de n-au fețe. Poate, ne-ar dori să fim, „Trăitori” și-apoi, în moarte, Să ne „simtă”-n ele vii, Liberi, pentru „mai departe”?…