Nu uman de vază

-”cauza”-

Liniștea e tulburată De-un oftat prelung, din greu. Îi răspunde, trist, un altul… Oamenii mai mor… mereu. Cine-a fost? Ce mai contează. Amintirile se șterg. Nu a fost uman de vază; Lacrimile curg, nu merg. Palide figuri încearcă Vii să pară; reușesc. Cu îngălbenite flăcări, Lumânări ard, chiar firesc. Rugile s-au stins; tăcere. Ochi închiși privesc în sus. ”Văd” în Ceruri o ”scăpare”? Pe Pământ, cam totu-i ”dus”. Lumea, ”adormită”-n gânduri, Se trezește-ncet, plecând. Lasă-n urmă-un ”strop de viață”: Doi căței, la os, visând. Ca și un ”sărman cu suflet”, Au și ei o ”cauză”: De la ”el”, nu de la Ceruri, Cerșesc fără pauză…