Plânge un izvor

Vuietul, ce înfioară, loc își face printre pomi. Vijelia mulți doboară, ca topoarele de gnomi. Crivățul lovește-n ”viață” cu amarnică putere. Totul s-a schimbat la față, într-o crâncenă durere. Brazi bătrâni, ce-au atins veacul, sau cu mult l-au depășit, își înclină-n moarte trupul, peste-alt frate prăbușit. Turbioane desfrânate smulg, din rădăcini, mici prunci și orbite, ca turbate, îi aruncă peste stânci. Fagi trufași, ce mai ieri, tainic, Ceru-l sprijineau, prin nori, își pierd creștetul cel falnic și rămân doar cioate-n zori. Soarele tardiv doar țese umbre-n codrul răvășit. Plânge un izvor, ce udă, vârf de brad, mort, prăbușit.